De ce trebuie sa fie totul asa gloomy? Asta e intrebarea pe care mi-am pus-o spre finalul filmului si nu e una noua in ceea ce il priveste pe Mungiu, exact aceesi problema am avut-o si cu 432. Raspunsul evident ar fi ca temele tratate sunt atat de grave si dureroase incat trbuie tratate cu maxima seriozitate. Dar nu cred ca e atat de simplu, pentru ca atunci cand ineci totul intr-o mare de suferinta, efectul poate fi si desensibilizarea spectatorului. Oamenii aia chiar nu au si ei un moment fericit, in fiecare clipa dau doar din drama in drama?

Sunt in concediu, la un festival de film, ar trebui sa ma simt ok, dar dupa 2 ore si ceva de Mungiu parca ies cu o pacla groasa pe creier, o intoxicatie numbing care ma apasa tocmai pentru ca filmul e departe de a fi prost. Are o gramada de nuante, toate in culori inchise si toate legate de niste realitati de care ne lovim, in principal de tarele si suferinta unei generatii care acum are peste 40 de ani, cea a regizorului. E un film in care s-a pus suflet, unul personal, dar in acelasi timp extrem de meticulos si cumpanit. La conferinta de presa de la Cannes o ziarista a spus ca a plans tot filmul - asta e reactia normala la ce vedem pe ecran! But then again la fel de normal e sa zici: fuck it, get your head out of your butt and you may see some light.