Suna no onna (1964)
aka
Woman Of The Dunes (1964)
A vorbi despre ecranizarea cartii cu acelasi titlu poate parea inoportun, daca un chiar gresit, atata timp cat Kobo Abe, autorul nuvelei, a fost cooptat in acest proiect cinematografic in calitate de scenarist. Si totusi…
… nu poti sa un observi cele doua moduri de introducere atat de diferite si care schimba foarte mult din mesaj. Daca cartea incepe printr-o descriere a conditiei de disparut, destul de tehnica ca precizari, filmul incepe chiar din genericul de prezentare cu acele acte, hârtii care te definesc ca om, ca cetatean al statului, macar in ochii institutiilor. Pasaport, vize, stampile, apostile sau autorizatii; vizual, asta e primul contact cu filmul. Iar ca o intarire a acestei stari de recunoastere, de legalitate, vine si discursul tinut chiar de erou in primul lui momento de panica. Faptul ca insira toate acele permise si documente il ajuta sa se (re)identifice si sa se (re)cunoasca pe sine, chiar daca doar in aparenta, dar asta ii confera un confort psihic, fie el si de moment. De aici eu o sa ma distantez un pic de cei care considera acest film ca fiind o analiza a starii de incarcerare sau a trairilor celui intemnitat, asa cum e in carte.
Eu vad mai deslusit in film o descompunere a omului vechi si o innoire dupa reguli si valori noi. Si ca sa imi explic optica o sa ma opresc asupra importantei radioului care este o cu totul alta decat in nuvela. Aici radioul este vazut de catre Femeia, (nenumita in film), ca o modalitate de alinare adusa barbatului nemultumit de situatia in care este aruncat cu forta. Si faptul ca stirile sunt “ca sa mai auzim ce se mai intampla in afara”, arata lipsa lor de importante pentru o lume atat de mica si personala ca cea pe care o impartasesc ei acolo intre dune. Toate acele evenimente nationale, mondiale sau cum or mai fi ele, nu ii vor atinge nici macar tangential.
Ca toata aceasta prezentare si analiza se realizeaza utilizand motive si mituri ca cel al lui Sisif sau ca influenta kafkiana in prezentarea absurdului actiunii este limpede si evidenta, ca nisipul este personificat, (eu mai mult inclin sa cred ca apa are un rol mai important in film; chiar nisipul se comporta ca o apa sau ca o mare), nu are rost sa mai dezvolt. Sunt teorii ce se regasesc in mai toate recenziile si review-urile disponibile si pot fi citite de acolo la fel de bine.
Eu in schimb o sa ma opresc la scena din finalul filmului. Acea epifanie pe care o sufera Jumpei in momentul in care femeia suferinda este ridicata de sateni cu ajutorul acelui scripet. Incredibil cat de bine surprinsa si redata e toata acea uluiata a protagonistului. Acela este momentul bulversant, care darama prejudecati si zideste noi credinte. Este reinnoirea despre care vorbeam mai inainte. Diferenta este ca de aceasta data viata nou, credintele noi se vor ridica pe baze mai solide, mai umane, mai importante pentru viata de zi cu zi, mai personale cum s-ar spune. Daca venirea in aceste locuri s-a facut doar pentru a gasi insecte noi si astfel aceste specimene sa primeasca numele descoperitorului si sa fie trecute in dictionarul de specialitate, descoperirea apei se dovedeste a fi o realizare incomensurabil mai mare si mai importanta, chiar daca, in afara satenilor, probabil ca pe nimeni nu va interesa aceasta metoda ce va usura viata acestor oameni. Dar pentru acesti putini locuitori ai dunelor, gaselnita reprezinta libertatea, asa cum a reprezentat si pentru protagonist la un anumit moment.
Concluzionand, putem spune ca Teshigahara ca si regizor, impreuna cu Kobo Abe scenarist rearanjeaza romanul si il recompun, cu mult mai puternic, cu mult mai sentimental, asemanator poate noului Jumpei, care in sfarsit isi gaseste un loc caruia sa-i apartina si in care el este cineva prin propria-i persoana, prin propriile-i ganduri si nu definit de niste hartii sau acte.
Un nou sens al unei vieti, un nou inteles al unei carti, un nou om.
O nota de 8,00!