In memoria inconfundabilului regizor al celor mai lungi filme.
Ce minunat ar fi sa reusesc sa vad undeva
Out-urile....
La belle noiseuse (1991)
Intruziunea in "barlogul" artistului, in spatiul sacru unde se zamislesc operele de arta; iata ce ne propune, Rivette in acest film. O sansa ce apare o data in viata.
Preluand personajul Frenhofer, din nuvela "Capodopera necunoscută" a lui Balzac, Rivette reuseste sa inventeze o opera distincta, proprie. Frenhofer, maestrul, artistul ce detine in pastrare insasi taina realizarii creatiei desavarsite, in care s-a regasit chiar marele Picasso, este si eroul acestui film. Insa mult mai omenesc in comparatie cu modul fantastic in care este el prezentat in literatura franceza.
Si atat din asa-zisa "adaptare" a nuvelei balzaciene. Nu se foloseste nimic din fantasticul atmosferei cartii, nimic din modul in care se desfasoara actiunea acolo, nimic din destinul misterios al panzei pe care este zugravita capodopera unei vieti.
Si pentru a reda tot acest mecanism de nastere, de creatie a unei opere ce sa incununeze o cariera de cautari, Rivette foloseste mijloace unice, nemaintalnite in alte cazuri in care s-a dorit tratarea unor episoade asemanatoare.
Primul care mi s-a gravat in creier este acel scrijelit hipnotizant al penitei pe hartie. Secvente lungi ce te vrajesc pentru multe minute in sir.
Tot acest efect este dublat de linistea de mormant ce domneste in atelier. E adevarat ca nu observi aceasta liniste decat atunci cand usa se deschide si in tot acest spatiu atemporal intra vacarmul amplificat pana la limita suportabilului de afara. O invalmaseala de zgomote din natura, peste care se adauga zgomote de automobile, chiar si voci umane, toate iti dau senzatia de pangarire a acestei sfinte a sfintelor unde ia nastere arta.
Dar de departe, cel mai valoros conflict al peliculei este acea relatie pictor-muza-iubit(a). Cautarile si incercarile de a surprinde si a reda pe panza o fiinta , viata insasi (in special in nuvela lui Balzac), intregul zbucium se rezuma in acea replica: "Te voi rupe in bucati; Te voi scoate afara din trup; ... Vreau sa vad si sa cunos inlauntrul trupului tau". Iata dar ca artistul nu menajeaza nimic si pe nimeni. El jertfeste tot si pe toate doar pentru a putea crea. Apare aici acea suprapunere de picturi. Peste chipul vechii Frumoase Scandalagioaice se picteaza acum una noua. Modul in care se acopera acel chip, felul in care ochii ii raman neatinsi pana in ultimele momente, totul tradeaza chin si suferinta. Tumult inteles si de cea care ii este partenera de viata maestrului care isi rosteste durere astfel: "inainte ma iubea pentru ca ma picta, acum nu ma mai picteaza pentru ca ma iubeste"
Si aici intervine, odata cu depanarea povestii acestei incercari de a crea capodopera unei vieti, "drama cinefilului".
Dupa ce ai impartasit, timp de 4 ore incehiate, suferinta pictorului, a muzei, a apropiatilor lor, pentru ca toti sufera si se jertfesc pentru scopul suprem, spuneam ca dupa tot acest efort si durere, tu ca participant la constructia acestei capodopere, nu ai dreptul sa o vezi. Ce napasta mai mare poate sa cada asupra ta, ca spectator. Vei ramane permanent urmarit de acest episod chinuitor. Asa ceva, intru un asa final? De ce? Cum putem noi sa continuam mai departe? Cum vom mai avea noi incredere in artist? In frumos? In arta in general? Cand practic Frenhofer ne zideste sperantele la propriu.
Ce final!? Ce poveste!? Ce deznodamant!? Si mai ales, ce film?!
Orice ai incerca pe viitor, doar timpul o sa reuseasca sa estompeze acest esec. Am fost acolo, in chilia maestrului si am plecat fara sa vedem nimic.
Jacques Rivette, maestrul orelor imperceptibile.
8,27!