Au hasard Balthazar (1966)
Incep prin repetarea unui lucru pe care l-am mai mentionat, pentru a nu exista nicio altfel de interpretare decat cea pe care o voi da eu celor scrise in acest review.
Postul reprezinta o parere personala, in functie de propriile mele gusturi in materie de film. Nicidecum nu defaimez opera sau maniera de exprimare ori contributia vreunui regizor la dezvoltarea cinematografului ca arta, ci imi exprim o opinie proprie legata doar de filmul in discutie si de felul in care l-am perceput.
Iar filmul nu m-a prins intr-atat incat sa imi intre in topul personal de filme ce mi-au placut sau impresionat.
Asa cum se intampla si cu cei mai mari teoriticieni sau adepti ai anumitor curente, operele lor sunt mai putin estetice si mai mult teoretice. Iar teoria, daca mi se serveste toata de-odata si nu in doze mici, ma pierde de client.
In cazul de fata, minimalismul este cuvantul definitoriu. Bresson realizeaza probabil cel mai simplu film, cu cele mai simple mijloace, dar care cutremura prin forta dramei transmise.
Plumburiu pana la obscur, filmul surprinde viata insasi, incepand cu nasterea si terminand asa cum e si logic, cu moartea, iar viata de aici iti da senzatia de prea mult. Chiar daca filmul dureaza mai putin de doua ore, senzatia de oboseala, de nevoie de odihna este transmisa atat de real incat pelicula, ca suferinta a personajului central, pare prea lunga; da senzatia de o viata care nu se mai termina si in care, venirea mortii este o izbavire.
Cum eu caut mai mult povestea intr-un film decat exemplificarea teoriilor cinematografiei in cel mai fidel mod cu putinta, povestea de aici este puternica dar atat. Altfel spus, nici in literatura romana, pe nuvela Fefeleaga nu o pot considera ca fiind cea mai importanta opera ce exista. Iar
Au hasard Balthazar este o Fefeleaga a Frantei.
Prin folosirea repetitiei interminabile, Bresson ma oboseste emotional. Suferinta dupa suferinta, lovitura dupa lovitura, practic Balthazar devine o metonimie a notiunii de jertfa si nedreptate. Interesant mod de exprimare dar nu prea placut ca si rezultat pentru spectator.
Ca imi place sau nu acest stil bacovian, ca ma regasesc sau nu in tot acest fatalism in care umbra mortii si a distrugerii pluteste peste tot si care este chiar aleasa de catre Maria in mod voluntar, este mai putin important. Este ceea ce defineste acest film ca fiind de autor si asta nu poate fi negat. Ca exemplu comparativ, aceeasi discutie se poate face si in cazul filmelor lui Tarr care se joaca cu temporalitatea si cu excesul de timp iar care daca ar restrange acest artificiu, filmele lui ar deveni mai comestibile fara indoiala si deci mai placute. Dar atunci ar mai fi creatii ale lui Bella Tarr? Cu siguranta nu! Cam asa e si in cazul lui Bresson.
Acest fel economicos de a transpune in scena, aceasta lipsa de personaje, (Bresson nu da nicio atentie personajelor, ele sunt inexpresive si fade, nu au viata, nu au vointa proprie), aceasta permanenta discontinuitate in felul de a monta povestea cu rupturi voite sau poate nu, toate au darul de a ingreuna vizionarea si incarca privitorul cu emotie negativa de cele mai multe ori.
Ceea ce am apreciat insa ca si senzatie, trebuie sa recunosc, este aceasta resemnare in fata destinului sumbru al personajelor, resemnare ce vine dupa o oboseala de a mai spera. Este o renuntare la a mai gandi optimist identica cu cea a magarusului sau chiar a Mariei. Iar efectul asta este si scopul intregii constructii a acestui film. Deci, regizoral, misiunea este indeplinita. Insa nu si sufleteste, unde ramane acel gol al neputintei, acea durere.
Concluzie: O experienta cinematografica trista, chiar neplacuta in cazul meu, cu un rezultat intocmai cum a fost si gandit sa lase in randul publicului de catre regizor, dar atat. Tristete si resemnare este laitmotivul acestui film. Ramas fara speranta, acord filmului un
7,00!
Ps. ciudat este ca imi place Bacovia si Fefeleaga
Ps2. Cum ar fi ca dupa acest film sa incerci sa vezi
Mouchette (1967)? Oare omeneste ar fi suportabil? Adio Bresson pentru o buna bucata de timp…