The Intern (2015)
Iata un film ce te binedispune din chiar prima secunda, adica inca din monologul de inceput. Transmite in fiecare moment o stare de bine cum de mult nu am mai resimtit la un film si mai ales vazut el in cinema.
Marele merit si plus al peliculei este Robert DeNiro. Si nu cred ca asta e o surpriza pentru cineva. Era de asteptat ca prezenta unui asa nume sa-i creasca valoarea produsului cinematografic.
Daca e sa fim rautaciosi si sa punem sub lupa un produs final care ne-a placut, ne-a binedispus si ne-a transmis ceea ce trebuia sa transmita, putem totusi sa catalogam interpretarea lui DeNiro ca fiind prea "constanta". Adica repeta acelasi tip de grimasa de la inceput si pana la sfarsit; are aceasi mimica si aceasi gestica pe toata durata filmului. Nu amplifica sau chiar, sa simplifice macar aceasta stare, indiferent daca filmul o cere, ci continua cu acelasi tip de interpretare pana devine stanjenitor. E adevarat ca apar acele doua secvente, cea cu lacrimatul si cea cu puseul de tensiune, dar … tot nu se schimba nimic per ansamblu. Oricum, cele doua momente par cumva scene cazute la montaj si reintroduse in varianta “director’s cut”.
Plus ca filmul abunda de puzderia de prim-planuri care tin sa surprinda si sa marcheze aceste fete-fete, (una peste tot, e adevarat, dar in ipostaze diferite), pe care le pune in permanenta personajul intruchipat de DeNiro, (grimasa despre care vorbeam). Ele, prim-planurile cu respectiva strambatura, marca patentata DeNiro, ajung sa lezeze vizual de la un moment dat. Insa cu ajutorul starii de bine pe care o experimentam in mai toate momentele peliculei reusim sa trecem si chiar sa uitam aceste neajunsuri. Este doar o carcoteala in fond de la un fan declarat Robert DeNiro, cum ma declar ca sunt.
Despre discursul feminist sau de egalitatea intre sexe, chiar daca este enuntat in cateva ocazii destul de explicit, nu vreau sa ma pronunt pentru ca prea mi-a placut atmosfera incat sa spun ca am simtit vreo directie anume. Pur si simple m-am lasat purtat de val. Si pe deasupra Jules, (Anne Hathaway), este atat de simpatica si de placuta in ceea ce face in acest film, iar conexiunea personajului ei cu noi, cu publicul este atat de puternica, incat putea sa spuna aproape orice, ca i se trecea cu vederea.
Concluzie: o productie mult peste asteptari care iti si creaza placere in a o viziona chiar si intr-o sala de cinema, lucru foarte greu de realizat pentru ceva ce se vrea inainte de orice, empatic si … sensibil. Iar cei ce gusta filmele de acest gen stiu cat de greu e sa experimentezi asa ceva printre cutiile de popcorn si ambalajele ce fosnesc.
Nu e nici drama nici comedie nici family... , e doar binedispunere si atat.
Un 7,13 din toata inima. Recomand pentru cele 2 ore placute si pentru cei doi protagonisti.
Ps. S-a tinut mortis sa se apeleze si la o scena mai erotica, desi vulgara ar fi exprimarea cea mai buna, ca sa…? Chiar nu am inteles motivul dar cel putin in ultimii ani ai carierei, DeNiro in rolurile sale apeleaza la un astfel de umor. Poate o fi cauzat de vreo frustrare …. Whatever!