Fight Club (1999)
Fincher, undeva la inceputurile formarii sale ca regizor, reuseste acest film-fenomen. Desi cu incasari modeste, filmul nefiind prea bine primit de public din cauza "prezentarii" de care a avut parte, (acel sapun roz de pe afis care pare un fel de gluma proasta; promovarea filmului aproape exclusiv pe canalele de lupte; titlul care trimite cu gandul la un film de categoria B), valoarea lui a fost incet dar sigur recunoscuta, devenind unul din filmele de referinta din anii '90, prinzand practic in orice clasament serios topul 10 al acelui deceniu.
Considerat ca fiind unul din cele mai fidele ecranizari ale unei carti, (parere pe care o impartasesc si eu cu o minuscula rezerva in ceea ce priveste insinuarile cu caracter "mai posesiv" dintre cele doua personaje masculine), filmul lasa senzatia ca "imbunatateste" cartea. Da! E o ciudatenie ceea ce incerc sa spun, dar regia realizata de Fincher si maniera de exprimare imi completeaza parca, cu tonuri de culoare, lumea monocolora pe care mi-o faureste cartea in imaginatie. Si spun asta pentru ca regia acestui film cred ca este maiastra prin ea insasi.
E adevarat ca Fincher nu vine cu nimic nou ca maniera de exprimare cinematografica, dar tot ceea ce utilizeaza pentru a reda aceasta lume underground este perfect.
Foloseste culori suprasaturate, foloseste lumina naturala pe cat posibil dar incearca sa o estompeze, foloseste acea iluminare flourescenta, hipnotica pentru scenele de lupta. Apoi vine maniera de redare a luptei, statica, intepenita in prima faza pentru ca imediat ce se aplica o lovitura camera sa se transpuna intr-unul dintre luptatori, aflat in miezul actiunii si astfel senzatia de realitate este la cele mai inalte cote.
Cunoscut este faptul ca, fiind un mare admirator al lui Gordon Willis, (Willis avand de fapt o multime de urmaritori, multi continuand sa foloseasca stilul sau unic de filmare), Fincher foloseste din plin aici tehnica care l-a facut celebru pe Gordon. Acea maniera de estompare a luminii, de prezentare a personajelor intr-o obscuritate mistica sau malefica dupa caz, chiar daca filmarea se realizeaza in plina zi sau intr-o camera iluminata decent, este folosita cu asa o abilitate de catre Fincher incat l-ar face invidios pe chiar parintele acestei tehnici. Si astfel se creaza acele personaje cu o paloare morbida si cu ochii intunecati, (imposibilitatea distingerii culorii ochilor este bijuteria centrala a acestei tehnici de iluminare).
Despre jocul actoricesc este inutil sa vorbesc. Norton si Pitt spun tot.
Scenariul sau mai bine zis adaptarea pentru ecran este perfecta. Chiar si acel adaos homo-erotic aduce o mica imbunatatire povestii si astfel ambiguitatea firului narativ, surpriza finala, este asigurata pana intru sfarsitul filmului, cand totul detoneaza in ochii dar si mintea privitorului.
Dialogurile: demente si geniale. Decorurie si coloana sonora: amplifica toata atmosfera aceasta perfecta si deci sunt si ele perfecte.
Concluzie:
O nota de 9,19! Un must see pentru oricine se respecta!