noaptea trecuta, mi-am tratat insomnia, cu o bucata buna de Biutiful. fiindca stiam sfarsitul, nu am avut puterea necesara de a rezista sa-l mai vad inca o data. la prima vizionare am ramas cu ceva traume emotionale si cu impresia ca, puterea magica a unui asemenea film, se rezuma in mare parte, pe exploatarea nemiloasa a sensibilitatii umane, atunci cand vine vorba de saracie, boala, moarte, incapacitatea individului de a-si depasi conditia sociala precara. cand vine vorba de Inarritu, greu poti alege ca favorit dintre filmele realizate de el, fiindca toate au aceeasi forta, acelasi impact emotional devastator asupra celui care priveste. dintre toate, insa, Biutiful se detaseaza pentru mine, patratul format din cele patru personaje, tatal, mama, copiii (fetita si baiatul), sunt impecabil construite si interpretate. fara ele, Bardem, protagonistul, nu ar fi reusit sa transforme atat de mult un rol de personaj negativ, intr-un personaj care sa respire atat de multa umanitate, in ciuda degradarii umane din jurul lui. Uxbal ne-a dat o lectie de mare demnitate si ne-a aratat ca saracia nu inseamna in toata cazurile, dezumanizare. sentimentele umane raman atat de vii, relatia lui copiii si fosta sotie este atat de delicata si calda, contrasteaza atat de puternic cu mizeria din apartamentul in care locuiesc, cu mizeria de pe strada, incat, este practic imposibil, sa nu ramai miscat.
biutiful_blu-ray_nordic-13662929-frntl.jpg