Sedotta e abbandonata (1964)
Dureros de reala aceasta poveste tragica prin continut si prin sacrificiile impuse de rigorile unei societati rigide si neiertatoare. Comedia despre care vorbim, descrisa in primul rand prin acei termeni antonimici care pot insemna orice, numai o comedie nu, a reprezentat un suflu nou, salvator pentru fenomenul cinematografic italian si care a fost inteles la nivel european ca un semnal al videcarii traumelor unui razboi ce se incheiase de circa 10 ani. Trasand noi norme de alcatuire si compozitie, comedia all'italiana s-a consacrat si brenduit ca gen, odata cu creatiile celui ce semneaza si pelicula de fata, Pietro Germi, luandu-si numele din titlul filmului
Divorzio all'italiana (1961).
Intr-o europa saracita, atat financiar dar mai ales spiritual, arta cinematografica din italia a luat drumul neorealismului crud si vitreg, oglindind cu exactitate viata acelor tristi ani. Cu o insemnatate uriasa in tot ce inseamna scoala de film de pretutindeni, aceasta miscare a trebuit sa aiba o contra-balansare a suferintei prin comedie. Repunand actorul profesionist in drepturi, neorealismul apeland preponderent la actori neprofesionisti, comedia derivata din miscarea cinematografica de dupa cel de-al doilea razboi mondial a creat multe productii importante si aclamate la nivel mondial.
Sedotta e abbandonata (1964) este si el un reprezentat al acestui gen de comedie italiana si deci trista ca tema. Insa umorul, un umor in special de situatie, desi nu lipseste nici cel de dialog, este la cele mai ridicate cote pe care il poate atinge un comic serios, elitist si stilat. Reactia acestei juxtapuneri de evenimente tragice tratate cu o veselie bolnavicioasa, de rau augur este un rasu'-plansu' cum rar iti e dat sa experimentezi in fata ecranului de televizor. Altitudinea la care Germi duce acest maladiv efect este ametitoare si amenintatoare totodata pt sanatatea mintala a spectatorului. Necazurile si tumultul personajelor te intristeaza si te cotropeste in egala masura si pe tine cel ce privesti tot acest spectacol absurd. Insa modul in care aceste cataclisme iti sunt prezentate, fastaceala cu care se incearca cosmetizarea acestor nenorociri te obliga sa si zambesti desi esti trist. Un joc al dementei, al dezechilibrului psihic si al alienarii. Aici nu mai vorbim doar de transmiterea unui mesaj. Aici avem un adevarat test cu subiecti reprezentati de privitori si pe care Germi il expune fara nicio remuscare.
Important prin modul leal in care radiografiaza societatea siciliana a anilor 60, prin tipologiile pe care le surprinde, filmul trateaza probabil cea mai complexa problema a acestei societati patriarhale: Onoarea! Aceasta, mai importanta decat viata insasi trebuie aparata chiar si cu pretul unei crime. Acel dialog dintre varul avocat, (Umberto Spadaro) si personajul principal al filmului, capul familiei si gardianul onoarei tuturor membrilor ei, don Vincenzo, (Saro Urzì) este pe cat de spumos pe atat de plin de semnificatii: "
-E grav? / -Da! / -Tumoare? / -Onoare!"
Concluzie: O comedie plina de emotie, sangvinica asa cum sunt si femeile din aceasta parte a lumii, femei ce stiu sa iubeasca patimas, dar care la suparare, cu o iuteala incredibila pot sa si doreasca cu aceeasi ardoare lucruri greu de imaginat, (sa ti se usuce limba, sa-ti crape dintii si sa-ti putrezeasca carnea); oferind o prezentare a vietii si moravurilor citadine in stare bruta, necosmetizate, cu un umor excelent si cu o poveste perfect exploatata si ecranizata; interpretare
de 5 stele. Nota 9,00!
Ps. Trebuie sa remarc, chiar daca doar in incheiere, frumusetea rapitoare a Agnesei, (Stefania Sandrelli). Sublima in acest rol!