[rvn]

draga mea, am asteptat nerabdatoare sa-ti citesc comentariul si constat o reala, fina si subtila, intelegere a greudeslusibilului univers al relatiilor de iubire care se nasc intre oameni. intotdeauna mi-a placut genul acesta de film. l-am adorat in special pe cel al francezilor, fiindca ei, au ridicat flirtul intelectual, boem, la rang de arta. ma gandeam, inainte de a scrie si eu, cum sa motivez, cu pareri personale, lipsa aproape totala de expresivitate erotica in cazul relatiei extraconjugale. am putea presupune, in primul rand, ba chiar sa fim siguri, dupa intensitatea intalnirilor clandestine dintre Antoine si Lucille, ca atractia sexuala a fost liantul dintre ei. ori, nu stiu, poate este mai usor sa mimezi orgasmul, sa te dezgolesti in fata camerei, facand credibila o pasiune carnala. in filmul asta, Deneuve, parca este incremenita, o papusa superba invelita intr-un cearsaf...si-atat. m-am intrebat de ce Cavalier nu a insistat mai mult pe latura acesta si m-am gandit, apoi, ca pentru el,nu prea conteaza miza relatiei extraconjugale, adica emotiile si trairile personajului pus sa aleaga (in cazul nostru femeia), ci l-a interesat mai mult ce simte si comportamentul barbatului, adica inselatul. se pare ca triunghiul amoros, cel clasic, nu prea respecta regulile in cazul asta. Piccoli face un rol excelent, un pic deasupra lui Deneuve, care, la nivel de transmitere catre public este un pic depasita, ea castingand mai multa apreciere datorita frumusetii si felului rafinat in care poarta tinutele Yves Saint Laurent. personajul lui Charles este cel care iese din tipare si nu cel al Lucillei. ca ea, sunt sute de femei in societatea mic burgheza pariziana. potenta financiara a barbatilor pe care i-au subjugat sentimental, le-au scos din anonimat, le-au dat o stralucire aparte, le-au stilat, dar le-au si transformat intr-un simplu accesoriu. principala lor problema este plictiseala. ea este aceea care le justifica ifosele, excentritatile, apetitul pentru petreceri frivole. tot din plictiseala si-au perfectionat si arta seductiei, ca arma secreta care le mentine oricand si oricum, in bratele mereu deschise si primitoare, ale barbatilor care cred, cu naivitate, ca ei schimba femeile si nu invers.
Charles este constient ca la un moment dat, Lucille, va avea aceeasi soarta. acest moment dat, coincide cu momentul de inceput al filmului. de-aici, fara stim absolut nimic despre personaje, sintem liberi sa le intuim caracterul, sa descoperim universul intim al personalitatii lor, cat si felul cum se raporteaza la societate. Charles este un fin observator si mai ales, nu numai bogat, ci un barbat care este pregatit dinainte sa faca fata unei astfel de situatii. faptul ca discutiile dintre el si Lucille sunt deschise si ca el insusi o impinge in fata ispitei, denota faptul ca detine controlul mental si sentimental asupra ei. atitudinea lui atat de inteleapta si permisiva, o impinge pe Lucille sa faca singura alegerile (la inceput), iar mai tarziu, cand efemeritatea atractiei fata de Antoine o readuce treptat acasa, l-a ajutat s-o recucereasca, in loc sa-l urasca. capacitatea lui de a tolera, mi se pare mult mai de admirat decat o criza masiva de gelozie, cu toate ca, orgoliul sau masculin, nu a fost deloc insensibil. practic, rolurile celor doua personaje masculine, au fost subtil inversate. in felul acesta, Charles ne-a facut sa fim de partea lui, nu compatimindu-l,ci, admirandu-i tenacitatea, iar cel care pierde teren este Antoine, fiindca el cel care o acapareaza pe Lucille pana o sufoca, incapabil sa fie mai mult decat un amant gelos si impulsiv. intre cei doi, Lucille penduleaza, dar drama ei nu pare a fi una reala. daca este de inteles de ce ezita sa-l paraseasca pe Charles,alegerea lui Antoine este vag motivata, iar dupa parerea mea ( si a altora ) acesta este mare minus al ei, ca personaj. daca Deneuve l-a anulat, transformandu-l in plus, ramane la aprecierea fiecaruia.