Eu am vazut in
“La chamade” un film subtil despre iubire si despre felurile in care o traim,functie desigur de ceea ce fiecare suntem de fapt.In plus,mi s-a parut un film feminist de cea mai anti-feminista factura.
Povestea nu conteaza prea mult,ci personajele,felul in care sunt construite si raporturile dintre ele.
In centrul tabloului Lucille - ingénua si senzuala, idealista, rasfatata si libera in colivia de aur a lui Charles. Se indragosteste de mai tanarul Antoine,cu care incepe o relatie in boema pariziana.
Charles si Antoine sunt antiteza absoluta.Relatiile pe care Lucille le are cu fiecare dintre ei sunt nu doar in contrast, ci si in complementaritate, pentru ca reprezinta in esenta experiente diferite spre care tindem inconstient sau intre care oscilam.
Intr-adevar, felul brusc in care incepe legatura dintre Lucille si Antoine surprinde si nemultumeste prin neverosimil.Dar la o privire mai atenta,detaliul este plin de semnificatie.
Imatur,nerabdator,impulsiv si orgolios – Antoine o asalteaza pe Lucille din primul moment, si pe tot pacursul relatiei atitudinea lui este un asediu continuu.El nu isi cucereste iubita,si nici iubirea,e vorba doar de o napustire cu aplomb in viata ei :ii cere impetuos sa il paraseasca pe Charles, ii gaseste singur un serviciu "potrivit" inainte chiar sa aiba acordul ei,incearca sa-i corijeze apucaturile si o condamna inainte de a incerca sa inteleaga de ce face ceea ce face.Ii reproseaza ca “traieste cu ea, se culca cu ea si vorbeste cu ea si nu stie nimic despre persoana ei”,fara sa-i treaca nici o secunda prin cap ca a o cunoaste este in fond in principal treaba lui,si mai putin treaba ei.
Intre momentul in care ii toarna sampanie pe picior si cel in care o plesneste pe fata, Antoine nu reuseste sa construiasca mai nimic interior sau exterior cu Lucille,ci doar sa se impuna.
Daca e s-o privim pe Lucille drept un trofeu,ea este asa doar pentru tanarul ei amant .Oricum n-am vazut nimic de diva in ea,divele sunt creaturi inaccesibile si reci, pe cand Lucille este de-o fragilitate tulburatoare.In triunghiul amoros a carei protagonista este,nu ea dispune de nici unul din cei doi barbati, ci este doar disputata de ei.
Sigur,a crede ca Charles castiga partida prin puterea banilor si a rafinamentului de clasa sociala este o capcana in care se poate cadea usor.Ca intotdeauna,banii sunt doar expresia,manifestarea,simptomul, nu si cauza unei anume realitati.
De la detaliile superficiale si pana la fazele explicite prin dialog, viata de cuplu a lui Lucille cu Charles,respira iubire. Cei doi au preocupari comune,dar si propria libertate; camerele separate nu sugereaza atat confortul mic-bughez cat respectarea unei zone strict personale si in subsidiar incredere.Tabieturile marunte precum servitul mesei la restaurant,afinitatile artistice,mondenitatile pe care le gusta impreuna,dar mai ales acea intimitate compusa din gesturi banale, numai ale lor( sesizati cu cata tandrete priveste Charles placerea lui Lucille de a se aseza in capatul balustradei de pe hol ) - toate contureaza universul unic si miraculos a ceea ce de regula insemna un …“noi”.Charles nu doar intelege natura diafana si imponderabila a iubitei sale,dar se si bucura de ea.Plasarea tensiunii erotice in plan second indica in cazul lor, caracterul profund si matur al atasamentului dintre ei. Lucille este alaturi de Charles ,un diamant in montura perfecta
Nu se poate trece cu vederea ca acesta din urma stie de la inceput ce se intampla cu Lucille si faptul ca nu incearca sa impiedice nici o clipa cursul evenimentelor.Amestecul de siguranta,resemnare si tristete pe care il emana barbatul inselat accentueaza caracterul nobil al personalitatii sale.
Partea care m-a impresionat cel mai mult este secventa in care,spre final, Charles o duce din nou pe Lucille la concert.Camera aluneca lin rochia de seara ciclam intens,pe paharele de sampanie,pe mainile lor,prinde privirea lui si respiratia ei.Nu e nevoie de nici un cuvant si nici macar de vreo atingere.Fix in acele cateva secunde Lucille revine…acasa.
Ar mai fi de precizat in ce consta caracterul feminist al acestei istorii previzibile si banale.In faptul ca dupa ce eroina este lasata sa simta,sa aleaga,sa tradeze, sa greseasca si mai ales sa sufere, ea nu mai este pentru toate acestea stigmatizata si aruncata sub rotile trenului…ci iertata
Charles,cel care este de fapt centrul povestii, mi-a reamintit ca - “desi ni se pare mereu ca suntem iubiti pentru ca suntem buni,adevarul este acela ca suntem iubiti pentru ca de fapt ….sunt buni cei care ne iubesc”(citat din clasic faimos
)
Iar filmul m-a atins exact pentru aceasta “morala”.
3 stele/4