|
A, si mi-a mai placut ceva, ca regizorul si-a respectat audienta. Aici se vede ca nu e totusi un film de mainstream, de Hollywood comercial, pentru ca filmele mai comerciale simt nevoia sa-ti dea cu lingurita, gata mestecat, intelesul, dubland ce se poate interpreta deja pe imagine (cu atentie si ceva efort de gandire, ce-i drept) cu un comentariu venit de la vreo forma de narator sau cel mai des de la personaje. In Harry and Tonto se pastreaza importanta tacerii si se aloca un respect deosebit interiorizarii unor stari, nu neaparat exprimarea lor intr-un fel spectaculos sau ostentativ. Asta mi-a placut in mod deosebit. Era genul de film in care, daca voiai in mod expres, puteai foarte usor sa strecori cateva personaje antipatice, ca sa angajezi privitorul intr-o stare de ura sau antipatie, dar nu s-a facut asta tocmai pentru ca regizorul considera subiectul ca fiind o lege a firii, a ceea ce inseamna sa fii om pana la urma, mai mult decat o vina a cuiva.
|