Incep cu un mai putin cunoscut film, in care nici Robin nu are un rol ce sa il scoata in fata, dar oricum, cred ca este filmul care se potriveste cel mai bine acestor zile.
Asa cum spuneam, rolul lui Williams este invizibil in acest proiect al lui Woody Allen si la propriu si la figurat.
Ca filmul se potriveste acestor zile? Este din cauza temei pe care o abordeaza. Acea senzatie pe care o ai in unele momente de reflectie si in care iti treci in revista realizarile, implinirile, motivele pentru care merita sau nu sa mai lupti, sa mai continui. Vedem un Harry doborat, un Harry care parca nu mai are motiv sa existe, asa cum il intruchipeaza Williams in singura scena pe care o are in acest film. Asta este practic soarta libertinajului, nesupunerii nici unei regului, nici unui precept. Traiesti liber, nelegat de cei din jur, neimplicat profund in nimic, mori singur, neinteles si neplans de cei pe care i-ai indepartat.
Aceasta revelatie, in prima faza te darama, urmand ca tu, sa iti aduni fortele si sa incerci sa lupti in continuare. Sau sa nu...
Si acum despre filmul propriu-zis.
Deconstructing Harry (1997)
Asistam la o lectie de psihanaliza. O confruntare intre doua sfere ale psihicului lui Woody Allen, egoul si libidoul. Privind dincolo de film cred ca asistam la un Deconstructing Allen cel real. Confruntandu-se si in viata reala cu astfel de esecuri ca si in film, nu deunazi fetele lui il caracterizau pe Allen drept "un fraier despre care lumea spune ca face filme", incapabil de a pastra o normalitate familiala din cauza "satiriazisului" de care pare sa sufere, satira pe care o gasim in toate productiile ce ii poarta semnatura si confruntandu-se cu acuzatii de adulter, molestare de minori, parasirea unei sotii pentru fica adoptiva, mariaje nenumarate, etc. senzatia ca Harry e de fapt Allen este frapanta.
Filmul abunda in dialoguri inteligente, trebuie sa recunoastem, si chiar daca este alambicat, el nu plictiseste. Personajele pe care le creaza ca si scriitor Harry (Allen), nu fac decat sa aduca la suprafata din subconstient diferite refulari pe care supra-eul pare sa le constientizeze din ce in ce mai clar, ajungand in final sa recunoasca deschis ca este "un esec total in viata reala."
Avem astfel un proces de
reconstructie mentala al lui Harry, pentru a ni-l putea imagina ca un tot unitar, reconstructie realizata din piese-personaje ce ne sunt insirate pe tot parcursul filmului.
Este o interesanta lectie de viata pana la urma, un model de
ASA NU strigat explicit; senzatia lasata e cea a unui strigat disperat al autorului acestui film dupa ce a avut o cariera uriasa in spate, fiind cel mai premiat regizor-scenarist-actor al tuturor timpurilor, cand ajunge sa realizeze ca este gol, neimplinit, nesprijinit si parasit de toti cei ce contau cu adevarat.
Pacat de introducerea in film a remarcilor despre: evrei, religie, despre tot ceea ce ar fi trebuit sa ajute un om moralmente ca sa fie capabil sa ia cele mai bune hotarari in momentele cheie, in conturarea unei vieti familiale normale si care elemente si norme, odata insusite macar ca si notiuni de diferentiere a binelui si a raului daca nu ca si credinte, ar fi trebuit ca la finalul "filmului" propriu, a vietii adevarate sa ii fi conferit omului acele repere cu ajutorul carora sa fi putut identifica cauza acestui mare fiasco obtinut unde ar fi fost ce mai important sa fi reusit. Toate aceste trimiteri sunt sarcastice si cu o vadita tenta defaimatoare. Iar paradoxul e ca tocmai zeflemind aceste lucruri care te-ar fi putut ajuta, ajungi sa te miri ca ai esuat. Ciudata maniera de a te sabota singur si apoi de a te lamenta ca nimic nu iti iese asa cum ar fi trebuit. Adica daca nu iti iei tratamentul, cine e de vina ca boala avanseaza?
Chiar stau si ma intreb de unde vine aceasta nevoie de a-ti transmite aceste credinte proprii, credinte in necredinta sau din contra? De ce aceasta libertate de a fi se confunda de atatea ori cu libertatea de a lovi in cei ce nu sunt ca tine? Sincer, m-as fi multumit cu o simpla deconstructie a lui Harry, o analiza subtila a problemelor acestui personaj cu personalitati multiple si fara aceste incercari deloc necesare de a face prozelitism la un nivel atat de habotnic.
Concluzie: un film plin de paradoxuri, o analiza cu tenta comica dar totusi serioasa, (un alt paradox
), un film de si despre autor.
Nota 7,00!