Daca atatia oameni ( cu minte mai multa si trecuti prin viata si prin carti ) nu reusesc sa le vina de hac acestor subiecte intrun mod satisfacator , ce pretentii sa mai avem de la niste elevi de clasa a 8 a ???
.
De la astia cu comentariile lor pompoase ni se trage totul . Au vrut astia sa faca din elevi niste producatori de texte simandicoase .'' Eminescu o sa-i judece ''' pentru ca au ajuns la asa ceva
:
Perle academice:
„Într-o operă non-canonică, recurenţele chreodei şi raporturile incertitudinale se manifestă pe deplin, printr-un permanent dinamism contradictorial magmatic. Cele patru «stoikeia» la care am recurs spre a indica răspîntiile tensionale ale poeziei secolului al XX-lea, se regăsesc în opera eminesciană ca unde magmatice în plină desfăşurare epirogenetică...” Pompiliu CRĂCIUNESCU în Eminescu – paradisul infernal şi transcosmologia, Editura Junimea, Marele Premiu al Centrului de la Ipoteşti în 2006
„Caietele ne dezvăluie cît de rodnică ar fi putut fi toamna eminesciană dacă am fi avut şi o vară eminesciană şi dacă verile – în sensul real al cuvîntului – nu i-ar fi fost confiscate de istovitoarea muncă din redacţia bucureşteană, goală în sezon estival, cînd ceilalţi îşi făceau vacanţele la munte sau la mare.” Vasile MUSCĂ în Lumile şi trecerile lui Eminescu, Editura Grinta, 2004
„Numele său iniţial Mihai Eminescu are exact 14 litere (5 şi 7). Poetul va debuta în revista Familia – 7 litere – la 25.02.1866, asuma cifrelor 30, adică 3 sau de 5 ori 6, chiar şi anul jucîndu-se iar cu 5 şi 7. dacă mai luăm în coniderare şi titlul poeziei, aşa cum a fost scris atunci («De-a ave…») vom găsi din nou 7 litere. Recunoaşterea sa ca poet a avut loc la Junimea, care are iarăşi şi iarăşi 7 litere. Capodopera sa «Luceafărul» (10 litere adică de 2 ori 5) va apărea în revista Convorbiri literare la 7.08.1883, sumă de cifre 35, adică 8 sau de 5 ori 7. Şi mai evidente sînt aceste «coincidenţe» în opera eminesciană: time, cuvinte, titluri, toate poartă ca o povară apăsarea acestui algoritm.” Lucian FILIP în Graiul Maramureşului, februarie 2000
„Arheul devine unicul principiu al unei ontologii eminesciene, dar nu atît al uneia explicite, care nici nu prea există la Eminescu, decît în măsura în care am văzut, cît al uneia implicite, cam în sensul în care nemţii vorbesc, despre un necesar Weltanchauung al unităţii şi coerenţei operei, deci condiţionat estetic.” Mihai CIMPOI în Dacia literară, nr. 1/2000
„CHEMARE LA ROMÂNISM – An de an ne întîlnim în ziua de 15 ianuarie pentru a sărbători naşterea lui Mihai Eminescu. În fapt, în fiecare an ce trece îl îngropăm tot mai mult în propria-i imagine. Vă invităm în aceeaşi zi de 15 pentru a încerca, renunţînd la inevitabilele vanităţi ale epocii, să-l dezgropăm pe Eminescu dezgropîndu-ne în acelaşi timp pe noi.” Afiş pe holul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj
„Opiniile eminescologilor, spre exemplu cea a Acad. M. Cimpoi converge spre aceea că viaţa umană se defăşoară sub semnul cumpenei eminesciene cu două ciuturi care cînd urcă cea plină, se coboară cea deşartă.” Vlad CHIRIAC în Ecoul Eminescu, ziar editat de Centrul Academic Internaţional Eminescu, Chişinău, nr. 6/2004
„O formulă celebră din Noul Testament preconizează «Dacă ochiul tău te duce la păcat, smulge-ţi-l!» Din fericire, nici un creştin şi nici Eminescu nu şi l-a smuls. În ultimă instanţă, nici etica creştină şi nici cea a grecilor antici nu pot lămuri problema cuplului.” Svetlana Paleologu-MATTA, Eminescu şi abisul ontologic, Aarhus, Nord, 1988, p. 88)
„Spaţiul temporal 15 ianuarie – 15 iunie are deja o ciclicitate mistică. Poetul se naşte în fiecare 15 ale primei luni a anului, pe 15 iunie se duce să moară puţin – vorba altui poet – iar celelalte şase luni ale anului se purifică în Nirvana creştină, pentru a reveni iarăşi în orizontul de referinţă al românilor. De fapt, ziua de naştere fiind oarecum în apropierea Crăciunului, iar ziua morţii aproape de ziua Învierii şi Înălţării la cer a lui Isus Hristos, momentele de referinţă ale vieţii lui Eminescu se înscriu între coordonatele principalelor sărbători ale creştinătăţii ortodoxe. [...] Dumnezeu a creat lumea, dar fiul lui Dumnezeu – Eminescu a creat neamul românesc.” (Aureliu Goci, Eminescu la infinit, Bucureşti, Viitorul Românesc, 1997, pp. 32-33)
„Trecerea de la tradiţie la tradiţia rupturii nu poate fi săvîrşită decît prin intermediul unui proiect multidimensional al gîndirii, în care dimensiunile sunt date nu de ’structuri’ (fixe) ci de unde magmatice succesive şi simultane. Aceasta este noima construcţiei dinamice a interpretării, invocată mai înainte prin conjugarea mişcărilor oro- şi epirogenetică [....]. Căci într-o operă non-canonică, repetăm, recurenţele chreodei şi raporturile incertitudinale (pe care aceasta le implică), se manifestă pe deplin, printr-un permanent dinamism contradictorial magmatic. Cele patru ’stoikeia’ la care am recurs spre a indica răspîntiile tensionale ale poeziei secolului al XX-lea, se regăsesc în opera eminesciană ca unde magmatice în plină desfăşurare epirogenetică...” (Pompiliu Crăciunescu, Eminescu – paradisul infernal şi transcosmologia, Iaşi, Junimea, 2000, p. 66)
„Dacă Eminescu ar fi trăit încă 33 de ani, mai precis din 1883 încolo..., ar fi construit şi modernizat, în viziune românească, toate ştiinţele universului, afirmăm utopia cu o durere gravă îndelung mistuită de gîndirea noastră, şi Gemenii reprezintă în acest sens una din dovezi.” (Constantin Crişan, Eminescu versus Dumnezeu sau Blestemul în genunchi, Bucureşti, Eminescu – Vinea, 1999, p. 50)
„Fiecare ieşire peste graniţă, era însoţită în prealabil de o şedinţă de spiritism, spiritul lui Eminescu asigurîndu-ne că totul va fi bine şi să nu uităm că în toate călătoriile, spiritul lui şi al Petriei sunt alături de noi tot timpul şi orice s-ar întîmpla, ne vor scoate din încurcătură. Să ai asemenea garanţii şi să se îndeplinească absolut toate prezicerile, ne făcea să trăim permanent, miracol după miracol, un fel de Nirvana, pe care am fi dorit-o s-o trăiască cît mai mulţi dintre semeni de ai noştri.” (Aurel Constantinescu-Severin, Revelaţii din lumea de dincolo, Editura asociaţiei Culturale UNESCO „Iulia Haşdeu”, 2003, p. 20)
„Asemeni oricărui tînăr îndrăgostit, Eminescu se va plimba pe lîngă plopii fără soţ şi va degera în faţa casei, aşteptînd ca iubita să se arate la fereastră. O va dori trupeşte, demonstrînd o normalitate contestată pe nedrept de unii, iar tocmai de aceea va fi înţeles şi căutat nu numai de abstinentul adept al amorului frustrat şi pur.” (Ovidiu Vuia, Misterul morţii lui Eminescu, Bucureşti, Editura Paco, 1996, p. 61)
Din ancheta „Românul secolului, românul mileniului” realizată în anul 1999 printre de către Ziarul de Cluj, iată cîteva dintre motivaţiile celor care l-au nominalizat pe Eminescu:
• „Pentru că este unificatorul naţiunii şi coloana sa vertebrală” - Nicolae Breban
• „Pentru că a realizat chintesenţa spiritualităţii româneşti.” - Adrian Iorgulescu
• „Pentru că a sublimat tot ceea ce putea fi sfinţire în stilul românesc.” - Cornel Nistorescu
• „Pentru că a întruchipat esenţa spiritualităţii culturale româneşti.” - Şerban Papacostea
• „Pentru că este stîlpul fiinţei naţionale.” - Răzvan Theodorescu
http://dilemaveche.ro/sectiune/dilem...poranul-nostru