|
Eu am văzut „Closer to the Moon” la cinema EUROPA, într-o sală neîncălzită, pe un ecran mai mic decât normal, dar cu imagine bună. De aceea am spus despre tânărul ospătar/cameraman că avea chipul luminos. Și tot filmul mi s-a părut luminos, nu încrâncenat, cum l-ar fi făcut alt regizor, am putut să citesc chipurile personajelor.
De aceea am vrut să revăd filmul pe un ecran mare și lat, în centrul Capitalei, la SCALA. Ca să fiu sincer până la capăt, și să mă pot bucura de imagine, fără să mai fiu obligat să mă concentrez asupra subtitrării! Chiar voiam să revăd ritualul acela al tinerilor evrei, excelent mixat în final! Surpriză, însă! Parcă era alt film! Totul era întunecat. Am mers și am cerut explicații, dar mi s-a spus că așa se vede la ei. Ba mai mult, lumina s-a aprins în sală imediat după ultimul cadru al filmului propriu-zis, când a început să ruleze în ecran restrâns documentarul alb-negru care a stat la baza scenariului lui Nae Caranfil. Spectatorii au mai rămas câteva minute în picioare, dar nu se mai vedea mare lucru!
Într-un interviu, Nae Caranfil spunea că e mai bine cu dialogurile în engleză, că și așa spectatorii se vaită că nu înțeleg nimic din filmele românești, din cauza sonorului.
Acum, nici proiecția nu mai e bună, așa că ar trebui să înceapă să scrie romane!
|