-Țineți minte primul film văzut?
-A, îmi place să-mi amintesc asta !... Cred c-aveam vreo 5 ani. M-au dus la
Balada Siberiei, o melodramă sovietică; neavând o altă opțiune, se îngrămădea orașul ca la halva. Mai țin minte câteva cadre. Înghesuială de nedescris, vindeau locuri și în picioare. Am ieșit cu o durere de cap criminală și am vomat din suflet pe zidul cultural. Tata, jenat, mă ținea de cap; ieșea lumea, catharsis. Nu știu ce am avut, pentru că orice film, cam un an și ceva de atunci, îmi inducea starea asta de disconfort fiziologic, chiar și Stan, chiar și Bran.
Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiți că a fost o premoniție pentru tot ce avea să urmeze? Și eu.
+++++++++++++++++++++++++++++
-Mi-ar plăcea să intrăm în mintea regizorului Mircea Daneliuc. De la ce porniți la regizarea unui film? O atmosferă anume, o idee, un neastâmpăr, nevoia de-a te elibera de un preaplin?
-Greu să explic, am mai încercat. Neastâmpărul, nu, cu neastâmpăr nu se face nimic. Neastâmpărul și preaplinul te duc inevitabil la cârciumă.
Zăcământul național de locvaci și veleitari provine din neastâmpărați însetați. Lucrul de care mă întrebați e o încordare încremenită. Uneori, plimbăreață. Alteori, se petrece în somn. Și cărțile, și filmele vin la fel, de la o frază, de la o scenă. Lucrurile acestea apar fără să le cauți. În ce mă privește, muncesc apoi să întrevăd un final. Pe urmă abia încep să mă trag spre început, către motivațiile lui. Toate astea se fac în minte și în scenariu. Filmul se turnează după aceea, conform unui plan calendaristic, nu mai e loc de fâțâieli.
+++++++++++++++++++++++++++++
+++++++++++++++++++++++++++++
