Ce am "invatat" din cartea asta, sau mai bine zis,ce mi-a re-confirmat: Bucuria estetica e o stare by default neimpartasibila (la un moment dat autorul-copil e epifanizat de spectacolul calm al atmosferei, cred ca erau si ceva flori de care zicea bremen la mijloc, in fine omul era coplesit ... si tocmai atunci trecea pe acolo cineva pe care il durea la bec, nu observa frumusetea care il rapea pe Proust, iar asta era consternat cum de omul ala putea sa merga asa linistit, reproduc scena din memorie).
Cam asta se aplica si pasiunilor noastre pentru film / carti / etc / arta / frumos in general. Saracutii de noi, dupa ce consumam produsul artistic, venim ca niste catelusi pe cate un forum si ne curg ochii sa vedem daca a mai simtit cineva ca noi.
Oh, vanitas vanitatum, copchii prosti ce suntem ! Pai nu asa functioneaza treaba. By default, cum ziceam alta data, oamenii sunt modelati de experiente de viata diferite. Federico se extaziaza la un cuvant folosit de Nabokov, care pe mine ma face sa zambesc. Eu gasesc in The Master some deep shit to dig, el zice ca nu-i nik. Cine greseste ? Nici unul probabil. Dar sunt si cazuri in care margaritarele pot ajunge inaintea porcilor, cum scria intr-o carte. Sunt oameni care n-ar putea detecta ceva frumos nici daca le-ar cadea in cap. E ridicol sa astepti confirmare de la altii. Bucura-te singur de tot ce te poti bucura. Daca cineva iti impartaseste starea e un bonus. By default, they're either pigs or just different.