Am gasit ce scrisesem despre el in urma cu relativ multi ani, cand l-am vazut:

"Un film despre relatiile intre parinti si copii si despre egoismul uman. Doi batrani de la tara isi viziteaza copiii in Tokyo, dar acestia, desi in general politicosi, ii privesc mai mult ca o povara si isi gasesc cu greu timp pentru ei. Filmul construieste cu rabdare personajele si relatiile dintre ele, reusind sa gaseasca esenta fiecaruia, fara nici un fel de detalii inutile. In stil japonez, multe lucruri sunt doar sugerate si exista un formalism care pentru cultura noastra pare excesiv, dar si interesant. Desi in esenta e trist, Tokyo story nu e depresiv, emana o stare de calm si resemnare. "

Ce as mai adauga acum e ca Tokyo Story e unul din filmele supraestimate din plin, afisul ala cu "one of the greatest films of all time" fiind sugestiv. Da, e un film reusit, spune lucruri autentice despre conditia umana, dar o face intr-un mod mai degraba simplist si melodramatic. E patruns de depresia de dupa razboiul mondial, care a constituit o fractura psihologica in modelul paternalist al societatii japoneze de odinioara. Generatiile noi din vremea aceea aveau motive intemeiate sa fie frustrate de parintii lor. Ca atare nu paote fi considerat o experienta universala, dincolo de niste elemente de baza.

Din punct de vedere tehnic e invechit rau de tot, stilul ala de cadre statice filmate mereu de la nivelul genunchiului e a naibii de monoton, dar in fine, au trecut totusi 60 de ani de atunci, e nerezonabil sa-i ceri sa fie la nivelul de azi. Din intamplare tocmai am vazut ieri un alt film despre relatia intre copii si parinti, J'ai tue ma mere, care e mai bun din toate punctele de vedere. De altfel subiectul e abordat mai bine in destule filme asiatice atat cunoscute cum ar fi Lifetimes a lui Yimou, cat si obscure ca Ohikkoshi a lui Somai. Dar in fine, spor la dat 4 stele, cum se intample mereu la "marile filme clasice".

2.5 stele