|
Margaret Atwood -Ochi-de-pisicã 8/10
Este povestea lui Elaine Risley, acum pictoriţã de succes care se întoarce pentru o retrospectivã a operelor sale în Toronto, orașul unde și-a petrecut copilãria. Discursul se desfãșoarã pe douã planuri : Elaine la vârsta de cam 50 de ani cu eșecurile, resemnãrile și dorinţa sa de a picta, și Elaine fetiţa din amintiri împreunã cu celelalte 3 prietene din copilãrie (Grace, Carol și, mai ales, Cordelia),cu primii pași șovãitori din tinereţe, toate sub spectrul Cordeliei care i-a marcat prin cruzime copilãria. Prezentul este trãit, simţit, evaluat din perspectiva trecutului, cu imagini și amintiri care apar pe neașteptate pe fundalul unui Toronto schimbat.
Romanul evidenţiazã importanţa pe care copilãria o are asupra noastrã, acei primi ani din viaţã urmãrindu-ne pe fiecare cu lucruri specifice, de un simbolism individual la care nu putem renunţa foarte ușor. Iar abordarea paralelã a problemei stereotipurilor bãrbaţi-femei într-un mod personal, nedogmatic, face tot farmecul acestei cãrţi scrise într-un stil simplu, nepretenţios care vine sã dubleze sinceritatea și simplitatea povestirii.
Prin accentul personal pe care îl are, este un roman puţin diferit de celelalte cãrţi ale lui Magaret Atwood pe care le-am citit pânã acum și care mi-au și plãcut mai mult decât "Ochi-de-pisicã".
"In locul lui se înalţã acum o clãdire urașã, ceea ce se numește un complex comercial, de parcã mersul la cumpãrãturi ar fi o boalã psihicã"
"L-am nedreptãţit, se înţelege, dar unde aș fi ajuns fãrã nedreptãţire ? Subjugatã, înhãmatã. Femeile tinere au nevoie de incorectitudine : este una dintre puţinele lor arme. Au nevoie de piele groasã, au nevoie de ignoranţã. Umblã prin întuneric, pe marginile unor prãpãstii abisale, fredonând în sinea lor, crezându-se invulnerabile."
"La petreceri, îmi pun întrebãri precise, care sunã ca la Inchiziţie : le intereseazã pãrerile mele, dogmele în care cred. Mã consider vinovatã cã am prea puţine : știu cã sunt neortodoxã, iremediabil heterosexualã, mamã, colaboraţionistã și, în tainã, un papã-lapte. Inima mea e, în cel mai bun caz, un obiect dubios, pãtat și inconstant. Incã mã mai epilez."
"Brânzeturile cu muchiile întãrite, strugurii pãstraţi în sulf, luxurianţi și lucioși ca ceara, umflaţi de sângele zilierilor muribunzi din California. Nu e convenabil sã știi prea multe : pânã la urmã nu mai poţi pune nimic în gurã fãrã sã simţi gustul morţii."
|