|
Antonio Munoz Molina -Iarna la Lisabona 9/10
O poveste de dragoste, cu accente de film noir. Santiago, un talentat pianist de jazz, o descoperã într-un bar pe misterioasa, fascinanta și inteligenta Lucrecia, însoţitã fatidic de ceea ce pare a fi soţul ei, Malcolm, un individ care, pe lângã gelozia caracteristicã, se ocupã și cu o serie de infracţiuni artistice internaţionale. Totul se desfãșoarã în ritm de jazz atât ca și conţinut, cât și structural. Nici nu apucã Bilbao bine sã se îmbete de pasiunea pentru frumoasa Lucrecia, cã aceasta și dispare la Berlin, târâtã de infamul sãu soţ, o absenţã care îi cauzeazã lui Bilbao o sinucigașã abstinenţã muzicalã. Dupã vreo trei ani în care cei doi se cautã unul pe altul cu regãsiri temporare prin mai multe orașe europene, combinat cu o poveste ciudatã de furt a unui tablou de Cezanne, o posibilã crimã, urmãriri de indivizi dubioși rãu, își dau lovitura finalã în Lisabona.
Romanul e marcat de mișcare, de cãlãtorii, mai bine zis de rãtãciri geografice care merg în paralel cu o fluiditate a identitãţii personajelor. Nu știm de unde vin, care le este originea, trecutul, și, alãturi de ele, nici nu știm care le este viitorul. E o cãutare continuã, o despãrţire necesarã, o imposibilitate de a se fixa, de a se stabiliza, atât într-un loc, cât și într-o identitate personalã definitivã.
“Poate ceea ce o împingea nu era duioșia, ci sentimentul cã amândoi erau oarecum orfani. Doi ani mai târziu, la Lisabona, de-a lungul unei nopţi și al unui rãsãrit de soare iarna, Biralbo avea sã înveţe cã acesta era singurul lucru care avea sã-i uneascã pentru totdeauna, nu dorinţa și nici amintirea, ci pãrãsirea, siguranţa cã sunt singuri și cã nu au nici mãcar scuza unei iubiri destrãmate.”
Si un mic citat preferat: “Când bei de unul singur parcã ești feciorul în casã al unei stafii”
|