|
Persona (1966)
Stim cu totii ca in marele cinema - ca peste tot pe teritoriul artei cu majuscule - trebuie mai intai sa te simti nitel rau pentru a te simti si bine.
Bergman se misca pe teren solid :in jocul rasat pe care-l practica cu spectatorul confuzia indusa initial potenteaza excelent intelegerea din final,cand puzzle-ul se completeaza piesa cu piesa.E ca si cand filmul ar rula in dublu sens: de la sfarsit spre inceput si invers, intr-o combinatie ingenioasa .
Intreaga constructie de altfel mi se pare fundamentata pe dualitate: Elisabeth si Alma sunt ipostaze ale aceleasi persoane/personaj - viabile si concrete doar una in raport/dialog cu cealalta.De aici incolo o posibila cheie de citire ( din numarul infinit) ar fi ca normalul si patologicul nu sunt stari distincte,antagonice ci doua vase comunicante in misterioasa alcatuire a fiintei umane.
Nu iesi din film mai bun,mai fericit sau mai limpede( din contra !),dar esentele tari ne mai clintesc din inertie .
|