Cred ca am vazut filmul asta de 3 ori si ma bucur foarte tare ca am ajuns sa-l vad a treia oara, pentru ca in primele 2 dati nu s-a prins nimic de mine
Glumesc, dar si vorbesc serios. Prima data am trecut ca gisca prin apa prin el, adica nu fusesem atinsa inca de cultura americana a anilor '60 si in afara de un cool road movie cu 2 cool guys on their bikes nu a fost nimic. A doua oara l-am vazut acum citiva ani, nu-mi amintesc citi si l-a vazut si baiatul meu cu mine, nu cred ca avea 14 ani. Ce mi se pare interesant e ca el crescind in cultura americana contemporana, filmul a avut un impact mult mai mare asupra lui decit a avut prima oara si chiar a doua oara asupra mea, adica la 4-5 ani distanta si-a amintit amanunte pe care eu nu mi le aminteam. Mi se pare interesant cum depinde puterea de asimilare a unui film/orice altceva, de contextul in care traim/virsta. Cu cit ne maturizam si vedem poate mai multe porcarii sau neporcarii vom asimila tot mai putin, pentru ca creierul nostru nu le va mai pune pe lista de prioritati, cind deja avem atitea altele. In fine, asta a fost o prefata foarte lunga.
A treia oara am reusit sa vad filmul asta ca si cum as fi facut-o prima data, sa zicem la 18 ani, dar cu mintea putin mai coapta de acum. Daca initial scenele lungi in care sint filmati Hopper si Fonda pe motociclete si peisajele Americii anilor 60, care probabil sint chiar neschimbate acum, daca ajungi in aceleasi locuri, mi s-au parut plictisitoare, acum le-am savurat pur si simplu. Pentru ca ascultind muzica si cuvintele, care sint cu precizie alese pentru fiecare moment, ti se desfasoara mai mult din povestea filmului decit daca cei doi ar fi stat de vorba ore in sir. Muzica este clar principalul personaj al filmului, un alt fel de narator, care ne duce inapoi in epoca rebelilor pe motociclete, a parului lung, a ideilor de a trai in natura, in comuniune cu natura, de a fi liber ca pasarile sau chiar de a imparti joint-ul cu cel de linga tine. Dupa spusele lui Hopper asta e primul film in care se fumeaza marihuana pe ecran. Hopper era mare admirator al filmelor europene din acea perioada, Bunuel era unul din regizorii lui preferati si incearca sa faca un film care sa vorbeasca prin imagini si simboluri. Ca un film cu buget redus mare parte a distributiei sint prieteni de-ai celor 2 colaboratori sau pur si simplu oameni adusi de pe strada. Cele 2 personaje din camion care-i impusca pe Hopper si Fonda in final sint oameni cunoscuti la benzinarie in dimineata filmarii. Am ascultat pe sarite comentariul lui Hopper la film, de aici citeva din amanuntele pe care le-am scris. Ce mi-a placut in mod deosebit la comentariul lui, nu am nici o idee cind a fost inregistrat de Criterion, e tonul absolut-sincer-super-modest si numai ca sa-i asculti timbrul vocii in timp ce te uiti din nou la tot filmul cu el (sper s-o fac si eu curind) simti si mai adinc diferenta dintre generatia care a murit, prezentata in film si whatever-we-call-the-current-generation. Pentru ca Hopper vorbeste de simplitatea relatiilor dintre oameni, de atunci, cum era de ajuns sa vorbesti cu autorul unui cintec si sa-i folosesti cintecul in film, sau cind Hopper i-a spus lui Bob Dylan ca vrea sa incheie filmul cu "It's alright ma" si Dylan i-a mai bine nu si i-a scris pe o bucatica de hirtie cuvintele de la "Ballad of easy rider".
E interesant nu numai ca filmul s-a pastrat peste decenii dar si ca si-a pastrat autenticitatea. E la fel de greu sa te consideri liber acum, sau mult mai greu chiar, fata de cum era atunci. Nu te mai omara nimeni pentru ca ai parul lung sau nu te mai marginalizeaza pe fata pentru ca esti negru, dar sint atitea alte decizii personale care te fac la fel de outcast acum ca si atunci. Iar banii nu-ti aduc libertatea nici acum, cum nu ti-au adus-o nici in anii 60.
3.5 stele (dar muzica este clar de 4)