|
Duelul asta – 3 Women vs La notte – mi se pare de departe cel mai interesant din turneu. Nu ma gandesc atat la valoarea filmelor (au mai fost runde cel putin la fel de “puternice”), cat la potrivirea bizara dintre ele. Tema centrala mi se pare a fi, la fiecare dintre cele doua filme, imposibilitatea comunicarii. Doar abordarea e radical diferita; ce e grav, aproape sumbru, la Antonioni, e aruncat in derizoriu la Altman. Angoasa intr-un loc, pur autism in celalalt. Vazand 3 Women, am avut de mai multe ori senzatia ca ma uit la un fel de parodie dupa Antonioni. Asta nu inseamna, in nici un caz, ca filmul lui Altman ar fi unul “usurel”. Problemele puse de el au la fel de multa gravitate in adancime, doar ca ies la suprafata sub forma unei comedii a absurdului. “Am avut mai multe relatii, dar comunicarea le-a distrus”, spune unul dintre personajele din La notte. Protagonistii din 3 Women nici nu ajung macar sa relationeze. O tuse, un ragait, gesturi de toate felurile par a fi bariere, puse intentionat sau nu, in calea oricarei apropieri.
Cat despre Millie si Pinky … rar am vazut personaje asa misto. Cred ca s-ar putea scrie cateva pagini doar asa, pe fuga, despre fiecare dintre ele. Altman le-a construit cu o minutie incredibila. Parca fiecare cadru, fiecare imagine iti mai spune ceva legat de ele. Millie nu doar ca vorbeste fara a fi ascultata vreodata, dar isi si compune cate un tip de privire, gesticuleaza elocvent, isi prinde rochia mereu in acelasi fel de cate ori se urca in masina. In ce-o priveste pe Pinky/Mildred, cele trei fete pe care ni le arata in film sunt la fel de false. Fetita asta nu exista. Ar putea fi o proiectie a celeilalte amarate, nimic mai mult. Intai ni se arata drept Millie asa cum o vad cei din jur, apoi devine Millie-asa-cum-se-vede-ea-insasi (“ti-am spus ca ma cheama Mildred!”), pentru ca in final sa avem imaginea noastra, a privitorilor: o faptura insignifianta, multumita sa duca o existenta semi-vegetativa. Sentimentul asta de proiectie, de existenta virtuala, mi se pare magistral creat de Altman: transformarile, lipsa obiectelor personale, refuzul de a-si recunoaste parintii.
Dupa ce-am vazut 3 Women, senzatia mea a fost ca filmul asta poate fi rezumat la fel de bine prin doua versuri. Primul ii apartine lui TS Eliot: “in felul acesta vine sfarsitul lumii/nu cu un pocnet, ci cu un scancet”. Al doilea … il stiti cu siguranta: “Jana nu e moarta, Jana se transforma”. Depinde doar de cum privesti lucrurile.
Desi nu-mi pica bine deloc sa votez impotriva lui Antonioni, votul meu pentru aceasta runda merge la Altman.
|