[Federico]

L’Intrus -- interesanta si seducatoare ca de fiecare data fata asta Clarice, sau cum ii zice. Linistile alea, camera aia feminin-iscoditoare insetata dupa detalii, dupa microtextura obiectelor si fiintelor ale caror miscari brazdeaza ‘linistea’ vizuo-spatial a cadrelor; care inainteaza de la o scena la alta intr-un fuleu lacom abia mai atingand solul cauzalitatii, subminind rectiliniaritatea unei naratiuni ortodoxe; la dracu, tinind cont si de digresiunile in oniric, n-ar fi o exagerare sa spunem (metaforic, totusi) ca traiectoria narativa tinde spre o structura --DAVE! STAHP! – tesseractica. Camera lui Denis, care-si investigheaza obiectivele cu voluptatea agasanta a buldogului politiei vamale care amusina prin camionul unui cetatean dupa substante suspecte in prima scena, senzorializeaza in asa grad abstractia audivizuala incit ai impresia ca a reificat-o in ceva moale, cremos, suculent, parfumat pe care-ti vine sa-l strangi in pumn si sa-ti infigi unghiile in el ca-ntr-o portocala decojita. Laudabil si paradoxal, Denis se dezice de proverbialul logoreism feminin, manifestind o afinitate spre sobrietatea pregnanta a taciturnitatii mai profunda decit la majoritatea purtatorilor de kobipaie (ce sa mai vorbim de cazul extrem al unor giste isterice ca Tarantino, Linklater sau, de ce nu?, Bergman – nu ca ar fi ceva inechivoc condamnabil in asta). Insa delicatetea tactila (pre-data genetic) si-o pastreaza. Tot spre binele nostru.
Sunt multe fatete ale infinitezimaedrului (I can explain it) narativ ce ramin ascunse unei intelegeri clasice (Cine? Ce? Cum? Cind? Unde? De ce?) dar dpmdv e OK si-asa. Nu conteaza rezultatul cit ideea in sine, vorba cuiva din zona. [Iar incep cu generalizarile kitschos-solemne si concluziile falubertian-pripite, dar va sugerez sa-i sariti in cap lui MinRep. El a instigat lumea sa-si expuna aberatiile no matter what in loc sa taca – lumea, nu MinRep - prudent-respectuos] Nu conteaza destinatia cat calatoria. [Apropo, eu ma simt vinovat ca nu pot sa ma abtin de la a ma repezi sa meditez la natura cinematografului-in-general, cu prilejul fiecarui film particular pe care-l incep, dar Ebert chiar si la ultima sa recenzie, dupa vreo juma de veac de activitate, ridica inca intrebari nostalgic-retorice cu privire la natura intima a mediului in care a lucrat, asa ca…] Filmul nu e doxa, ci episteme. Nu e digestie, ci gimnastica. Nu e un bol informational-ideatic (sau ‘a body of doctrine’ cum i-ar spune Liwiu) pe care sa-l asimilezi pasiv si din care sa faci provizii pe care sa le stochezi rapace. Nu te invata pur si simplu, ci te invata sa inveti. Nu iti arata cum e lumea, ci iti sugereaza moduri de a o privi. Nu iti pune pestele in farfurie, te invata sa pescuiesti. (Ne oprim aici?)Chiar daca nu am inteles destul din urzeala estetica a lui Denis, mi s-a parut worthwhile exercitiul de a crea o punte de curele de transmisie peste haurile atit de indimidante dintre punctele de acumulare ale naratiunii (i.e. scene, secvente).
Pe aceeasi linie generalista de argumentatie, ma gandesc la scena in care personajul principal injunghie de moarte un aparent intrus care-i violeaza intimitatea domestica intr-o noapte. Mi s-a parut absurd de brusc introdus evenimentul si absurd de neglijent-nonsalant analizat/justificat/contextualizat, data fiind natura sa socant de extraordinara. Dar mi-a venit in minte apoi ca raspuns: de c ear fi imperios necesar ca ‘imaginea’ respectiva sa fie integrata pe cale natural-logica in puzzle-ul de ansamblu? Povestea si coerenta ei cauzala sunt un scop in sine? Scopul ultim? Intotdeauna? Daca autoarea si-a propus nu ca imaginile insirate sa formeze o poveste consistenta logic, ci ca ele sa reprezinte coordonatele materiale la concurenta carora sa se cristalizeze un portret-idee (ceva abstract, prin urmare) al unei tipologii morale? Nu cred ca nu exista o explicatie pozitivista (<3) la baza acelei scene, dar zic ca chiar daca nu ar exista, nu ar fi o problema; sau ca indifferent daca exista sau nu. Gros-planul cu fata protagonistului dupa ce infige cutitul se grefeaza pe personalitatea sa (asa cum este ea atat de vag sugerata pe parcursul filmului) ca intr-un transplant medical-anatomic reusit. E irelevant daca evenimentul se produce cu adevarat sau e doar un vis sau o metafora. Important de retinut este ca e posibil sa se sugereze ca patina morala a personajului e de asa natura incit il poate impinge la infaptuirea acelei actiuni, sau a ceva asemanator, intr-o realitate paralela. Sau poate fi luata ca o exacerbare in plan ipotetic a unei trasaturi interioare actuale a personajuluil; ca o hiperbola… Dar nu ajungem nicaieri cu speculatiile astea desantzate, nu?Dac-am judeca asa toate filmele, am ajunge sa justificam orice aberatie interpretativa. In fine. Numai ziceam.
Lucruri mai concrete despre filmul in sine n-as avea de spus. Poate doar ca... M-am uitat (in fuga, ca nu voiam sa-mi contaminez impresiile proprii de ideile autoritatii auctoriale) pe un interviu cu realizatoarea, ca prea perplexat eram dupa vizionare, si am dat de niste chestii interesante. Se vorbeste in cateva locuri de semnificatiile unor scene. Mi s-a parut relievingly revealing chestia asta. De multe ori uit cum trebuie (sau cum as putea) sa privesc un film. Efectiv nu stiu ce sa caut, ce intrebari sa-mi pun. (Pentru ca fara intrebari nu faci nimic. Fara intrebare esti mort. Intrebarea inseamna curiozitate care inseamna atentie care inseamna dorinta care inseamna vointa care inseamna viata.) Si mi-a adus aminte Clarice asta ca un mod de a lua in considerarea situatia e de-ati aduna intrebarile sub linia de orizont a problemei morale. Ce fel de oameni sunt si ce fel de gesturi fac cei reprezentati de personajele tramei dpdv moral? (sau psihologic, sufletesc; e acelasi lucru si parem mai putin pomposi) Btw, un mini-soc asemanator de anamneza reconfortanta am avut la unnul din meciurile precedente cand am citit ca lui MinRep personajele din ‘Burnt by the Sunt’ i s-au parut detestabile. Mi-am dat seama consternat ca eu nu insistasem mai deloc cu sfredelul congnitiv-analitic in aceasta directie. Claire Denis zice in interviu ca scena cu fiul protagonistului, mergind cu propriul infant in marsupiul ala si intretinind cu anumit schimb de priviri, este cea mai importanta din tot filmul (intr-un fel). Bineinteles, eu trecusem pe linga ea ca printr-un pasaj pietonal insalubru (nu ca printr-un coridor luminos de muzeu, eventual). Mi se facuse o asa rusine de propria-mi nesimtzire. Pentru ca despre asta ar trebui sa fie vorba in practica contemplatiei estetice. Despre a-ti ascuti atentia. A descoperi pepite de extraordinar in gesturi tot mai insignifiante in aparenta. Sa-ti tresara narile la pestilente morale disimulate in fragrantze tot mai seducator mestesugite. Clisee patetice demagogice much? Nici macar originale. [Ideea e plagiata dupa comentariile lui Richard Rorty cu care m-am intilnit recent asupra modului de operare (in plan moral) al operei lui Nabokov (putative implicatii etice aprig dezmintite de autor, pe de alta parte) . A se vedea la o adica paragraful despre barbierul din Kasbeam. Rorty atrage atentia la ingeniozitatea deloc ingenua cu care Nabokov sublim(inaliz)eaza prin diversiuni retorice flamboaiante atitudini de o cruzime monstruoasa.]
Si inca o incercare de idee de generala pentru care VN mi-a fi smuls unghiile din orbitele degetelor cu patentul. In legatura cu imaginile recurente si persistente cu marea/oceanul, acele scene-motiv. Ma gindeam ca imanentismul (filmul care e egal cu aparenta sa, care se inchide in conturul formei materiale) e intolerabil si injustificabil pina la urma. Fie ca e de tip brut-senzorial (sex, violenta, explozii etc.), fie ca e mai psihologizant (completely random e.g.: ‘It was an abortion, Michael..’ / ‘SLAP!’), nu e de ajuns. Pina aici, opera are doar trup si suflet. Pentru a accede in galeria aristocratica a spiritualului, trebuie sa recurga la simbol. Simbolul este semnificatia impusa imaginii ca un altoi radical strain de corpul receptor. Semnificatia pura si simpla, natural inteleasa ramine la mina imaginii, ii este inerenta (in mare masura dar poate si complet citeodata). Semnificatia simbolica este circumscrisa (prima era mai degraba in-scrisa) imaginii prin libera vointa a autorului (indifferent care e acesta in plan ontologic, h3h3…), sub auspiciile purei contigentze, prin varii strategii stilistice specifice mediului prin care se exprima.

Nu vreau sa plictisesc sau agresez pe nimeni, sau sa demonstrez ceva, pe bune; doar mi-a venit sa vad filmul asta si scriu asta despre el astea si am lasat sa curga afara nefiltrat tot ce mi s-a itit in cap, avind in vedere ca nu se punea problema sa poluez topicul sau sa bruiez discutiile. Continuati.