Drifting Clouds
Mi-a placut foarte tare filmul lui Kaurismaki. (deja am impresia ca toate filmele mi-au placut FOARTE TARE, cu exceptia cinemaului clasic japonez, evident [desi...]). I-am gasit o oarecare asemanare cu filmele lui Roy Andersson, ca si dialog si ca si absurdul absolut delicios al unor situatii. Parca si stilul usor publicitar tot de-acolo e. Sau, ma rog, invers. Ca filmele lui Andersson is facute dupa ce-a aparut asta. In sfarsit, umorul din Drifting Clouds m-a dat pe spate efectiv. Mi-a placut enorm scena din cinematograf cu cainele luat de dupa tejghea. Si-au mai fost o gramada care m-au facut sa rad. Tare. De una singura. Mi s-a parut interesant si din punct de vedere cromatic. Culorile alea vii parca mai storceau dramatismul din unele situatii. Din punctul meu de vedere, filmul asta nu avea cum sa dea in melodramatism. Modul total rupt de realitate si usor robotizat in care personajele vorbesc si se misca e un antidot clar impotriva melodramei. Si umorul ala sec, aproape involuntar, fara vreo schimbare de mimica sau de registru e geial, in opinia mea. Mi-a placut de la inceput pana la sfarsit. Si finalul e exact in aceeasi nota, cu o privire usor ironica asupra dramelor excesiv de plangacioase. Asa de tare mi-ar placea sa mearga si Kaurismaki mai departe...
