[aniela07]

Bruno Schulz -Manechinele 10/10


Dacã vreodatã aţi cãutat vreun scriitor mai indigest decât Kafka, încercaţi cu încredere Bruno Schulz (sã ne fie clar de la început: eu sunt îndrãgostitã de amândoi). „Manechinele” este o colecţie de povestiri, de fapt, oarecum mai mult decât atât pentru cã sunt elemente care se repetã (personaje și subiecte), ceea ce dã cãrţii o strucutrã semi-romanescã. Povestirile au toate un început și un sfârșit cam aleatorii, iar naraţiunea o poate zbughi în orice direcţie, oricât de neașteptatã.

Schulz scrie într-un mod foarte crud, violent pe alocuri, cu o imagisticã debordantã, cu o fantezie dezlãnţuitã. Când îl citești e clar cã vorbește despre familia sa, despre micul oraș în care a locuit toatã viaţa. Insã cumva, pe undeva lipsește sensul logic, sensul cu care suntem obișnuiţi, pentru cã un anumit sens pare sã existe în scrierile lui, un sens oniric. E ca atunci când încerci sã explici altcuiva un vis de-al tãu și îţi dai seama cã nu reușești sã transmiţi fascinaţia acelui vis. Chiar partea asta este ceea ce îi reușește lui Schulz; și încã îi reușește dumnezeiește!

Povestirile au o structurã labirinticã, multe dintre personaje au o viaţã dublã: una de suprafaţã, într-un orãșel prãfuit, și alta plinã de magie, care începe o datã cu terminarea programului de la prãvãlii, într-un oraș unde strãzile protejeazã cu drag aceastã duplicitate. Realitatea nu este un dat obligatoriu, ci o opţiune din multe posibilitãţi, unele chiar foarte atrãgãtoare, altele înspãimântãtoare.

„[...] scãpãm controlul asupra continuitãţii zilei și, în cele din urmã, încetãm sã mai facem presiuni asupra ei, renunţãm, fãrã pãrere de rãu, la scheletul cronologiei neîntrerupte, pe care ne obișnuiserãm cândva sã o urmãrim atent din viciu și dintr-o grijulie disciplinã cotidianã. Am sacrificat de mult disponibilitatea noastrã permanentã de a justifica timpul parcurs, scrupulozitatea de a motiva orele utilizate –mândria și ambiţia economiei noastre. Am abandonat de mult toate virtuţile fundamentale în care altãdatã nu cunoșteam șovãire și eroare.”