|
The Marriage of Maria Braun
The Marriage of Maria Braun este prima parte a unei trilogii despre Germania postbelică. Alături de Veronika Voss şi Lola, alcătuieşte un triptic ce portretizeaza femeia germana de după război. Se pare că Fassbinder avea mai multe asemenea filme în plan, dar n-a apucat să termine decît trei.
Filmul începe și se termină with a bang. La propriu. Și la fel se petrec lucrurile și cu mariajul Mariei Braun, mariaj botezat, consumat și distrus de flăcări. Eroina, oțelită prin foc și pară, e întruchiparea cinismului, oferindu-ne unul dintre cele mai fascinante personaje feminine portretizate pe ecran. Ideal de frumusețe teutonică, she fucks her way to the top cu deteșarea și sîngele rece caracteristic nației din care provine. Femeia e cea care priveşte pe viitor, lucru valabil pentru întreaga trilogie. Barbatul, împovărat de sechelele războiului, constituie jumătatea slabă, e cel care a rămas marcat de trecut, etalînd răni care nu dau semne de vindecare.
De fapt, n-ai cum să ignori paralela care există între Maria Braun și Germania post WW2. Atît personajul cît și națiunea trebuie să lase trecutul în urmă și să renască din propria cenușă. Ori, cu spectrul trecutului atîrnat la gît, e cam dificil de realizat acest lucru. E nevoie de pragmatism, trebuie privit spre viitor, un viitor ce nu poate fi construit decît pe compromisuri. Și, în aceste condiții, Maria scoate la înaintare singurele lucruri pe care le poate utiliza ca monedă de schimb – nurii și inteligența. De ambele se folosește cu pragmatismul unui funcționar de bancă.
Căsătoria oficializată sub auspicii atît de nefaste o leagă pe eroină de un trecut de al cărui stigamat știe că nu va scăpa niciodată. Cînd acest trecut încearcă să revină în actualitate, în persoana soțului dispărut, acesta nu-și mai găsește un rost în noua ordine a lucrurilor, devenind inutil și anacronic. Este închis și pus la păstrare, în speranța unei viitoare sincronizări și reconcilieri cu un prezent (reprezentat de soție) cu care, deocamdată, nu pare să mai aibă nimic în comun. Prioritățile sînt altele, Maria consideră că singura opțiune rațională e aceea de a-și înăbuși trăirile veritabile și a le pune on hold pînă în momentul reunirii cu soțul. Trăirile pe care le afișează în prezența celor care-i pot facilita ascensiunea sînt de conveniență, e afecțiune pusă în slujba parvenirii.
Cei doi se reunesc în final, însă sînt doi străini ce par să nu mai aibă nimic în comun. Nu mai primesc o nouă șansă de a începe de la zero, pentru că ceea ce s-a născut sub semnul cataclismului e sortit să sfîrșească la fel. Formidabilă scena finală, cu multiple semnificaţii, atît ca epilog pentru cele 2 ore de film cît şi ca alegorie politică.
|