[andreiu7z]

Dan Lungu nu a adus nimic nou în Raiul găinilor, abordând acelaşi stil umoristic, ludic şi zeflemitor precum şi în Sunt o babă comunistă!, roman ce îl am încă proaspăt întipărit în memorie.
Ne aduce de astă dată în prim plan un mic colţ al societăţii româneşti, de după vremea împuşcatului, strada Salcâmilor, loc în care, printr-o optică puternic ironizată, o mână de oameni şi-au canalizat existenţa doar spre relatarea amintirilor, bârfă şi elucubraţii. Locuitorii, magistral reliefaţi prin prisma vieţii trăite în perioada ceauşismului şi prin relatarea trecutului gri, devin personajele - stereotip ale societăţii româneşti.
Autorul îşi ia în serios rolul de sociolog şi transmite mesaje directe, tăioase, batjocoritoare asupra comunităţii dar care sunt învelite într-un ambalaj comic tipic moldovenesc.
Inevitabil, pe parcursul diegezei, gândul mi-a zburat la Ion Creangă şi la ale sale povestiri şi întâmplări care sunt condimentate cu umor moldovenesc de calitate. Astfel, ajungând la performanţa de a citi al treilea roman scris de Dan Lungu, îmi permit să trag concluzia prin care îl consider un Creangă contemporan.

Pentru a întări cele spuse de mai sus şi pentru a vă convinge că Raiul este un roman ce merită, fără doar şi poate, citit, am spicuit câteva fragmente ilare:

"De parcă râmele faceau deja parte din viaţa lor. Le spuneau "ele". Ele nici de săpun nu erau bune, că erau slabe ca pastrama. Altfel le-ar fi putut arunca naibii într-o albie, ar fi adăugat sodă şi le-ar fi făcut săpun de rufe. Ar fi putut vinde din el"
"Aşa e nevasta mea, strângătoare. Nici capăt de sfoară n-ar arunca. Dacă pastilele se învechesc, parcă îi e ciudă că n-am fost bolnavi şi nu le-am consumat. Dar nu le aruncă, le ţine aşa pentru o nevoie."
"Uite, ăsta-i cardul, îl bagi într-o maşină care se cheamă bancomat, seamană cu un strung automat, apeşi pe nişte clăpiţe şi îşi dă pensia până la ultimul leuţ, chiar şi duminica."

****/5