|
Lucian Dan Teodorovici –Matei Brunul 10/10
Cred cã mã înscriu la un doctorat doar ca sã demonstrez cã geniul povestirii este moștenit genetic de moldoveni (posibil bucovineni, dar detaliez doar dacã am chef de sãmânţã de scandal).
Mi-am achiziţionat și eu Matei Brunul dupã ce a bãgat Polirom-ul reduceri. Fabuloasã cartea !
Romanul este structurat ca un puzzle de reconstituire a unor 20 de ani pe care Bruno Matei, zis Brunul, i-a perdut într-o amnezie oarecum inexplicabilã.
Ceea ce ţine romanul laolaltã este motivul marionetei. Vasilache, marioneta pe care neurologul i-o aduce Brunului ca unul dintre puţinele lucruri ce i-au rãmas din acea perioadã ștearsã din memorie, este, paradoxal, unul dintre cele mai umane și pline de compasiune elemente din roman.
Anularea individualitãţii, ca metodã de supravieţuire, este tocmai afirmarea unei sensibilitãţi aparte (m-a impresionat tehnica Brunului care, în închisoare, ajunge sã vadã speranţele ca pe niște premoniţii sumbre, aducãtoare de tristeţe, dezamãgiri și nenorociri mai mari; așa cã renunţã la ele). Poveștile care înconjoarã pãpușile își asumã un rol catharctic, o sublimare a dorinţei de rãzvrãtire prin metafore, prin visuri (în închisoare Brunul își distreazã colegii de suferinţã cu poveștile sale mitologice, cum ar fi Ramayana).
Cam ce-am înţeles eu din final: România comunistã nu e tocmai locul unde sã îţi dorești sã trãiești, dar sunt oameni pentru care plecarea nu este pur și simplu o soluţie; e un loc unde nu ești înţeles, unde e greu sã regãsești ceva autentic, unde supravieţuirea înseamnã sã accepţi minciuna, falsitatea, disocierea între versiunea oficialã și cea personalã, dar, totuși, aici este locul tãu, unde tu vrei sã fii, fãrã false patriotisme, fãrã nici o dorinţã de afiliere la ideologii de loialitate ostentativã faţã de patrie.
|