Trier is dreaming that Almodovar is channeling Bunuel to reinvent “In Praise of the Stepmother”, helped by Dali.
Talking about over analyzing, ‘cause this guy is practically begging for it, here goes nothin':
Am perceput La ville des pirates ca pe un soi de alegorie onirica a regasirii de sine. Daca fiecare om e suma persoanelor pe care le intalneste, procesul regasirii propriei identitati e unul solicitant si realizabil doar daca “ucide” din interiorul sau fiecare persoana care salasluieste acolo. Pana la urma asta cred ca face Isidore.
Ruiz pare sa fie convins ca umanitatea merita sa piara (Trier much?): frumusetea peisajelor e in contrast cu diformitatea interioara, oamenii au doar defecte – chiar din primele replici, ce reprezinta o scurta descriere facuta de „mama” se subliniaza faptul ca niciodata nu ne multumim cu ce avem, mereu cautam altceva, putin mai tarziu „tatal” afirma ca uraste peisajele, ca ii plac doar porcii si ca lumea este oribila, pentru ca mai tarziu sa o priveasca extaziat pe Isidore cum incearca sa se sinucida, fiind convins ca doar asa va cunoaste in sfarsit dragostea.
Mi-au placut mult cromatica, muzica, unghiurile de filmare, parti din scenariu, dar mi-a pierit interesul destul de rapid pentru ca devine prea abstract. Am ramas cu senzatia ca o astfel de poveste s-ar fi potrivit mult mai bine ca piesa de teatru.
Ar fi foarte mult de discutat si disecat, filmul abunda in teme ce ar merita explorate, insa la final nu stiu daca privitorul mai are dorinta s-o faca.
Votez cu Chabrol, da' o sa scriu maine de ce. Imi pica ochii-n gura de somn.
(Pies: MiniRep, se pare ca astea-s filmele "noastre", nu? May the best woman win!
)