[andreiu7z]

Pădurea norvegiană a lui Murakami este genul de carte care nu mi-aş fi dorit să aibe o finalitate, ataşamentul faţă de personajele acribic creionate de maestrul alienării şi a singurătăţii, fiind mult prea puternic.
Acest bildungsroman începe cu Toru Watanabe, care trecut de vârsta juneţii, îşi rememorează firul vieţii prin prisma iubirilor, anxietăţilor şi a dezamăgirilor trăite în tinereţe. Facem cunoştinţă pe parcursul diegezei, cu un tânăr atipic, laconic, singuratic, care îşi împarte viaţa între cursurile şcolii şi colorate aventuri, şi care are parte de un destin intransigent şi inexorabil, în care sentimentele sale sunt confuz scindate între două persoane. Toru, jonglând pe două flancuri (viaţă-moarte, două femei cu caracter opus), nu face altceva decât să nutrească în sufletul său sentimentele culpabilităţii şi a incertitudinii. Neregăsindu-şi de cele mai multe ori sensul vieţii şi în încercarea de a se maturiza, se înhaită cu un coleg de-al său (Nagasawa) cu care trece prin diferite relaţii amoroase de scurtă durată.
Dramul de speranţă pe care-l poartă în suflet până la final i se spulberă, trăind astfel în suflet o tragedie învecinată cu moartea.
Este mirabil faptul că autorul reuşeşte să îngemăneze armonios trăirile antagonice ale personajelor.

Dacă aveţi recomandări de acelaşi autor, le primesc cu plăcere.

*****/5

Filmul cu acelaşi nume mi l-am pregătit şi sper să se ridice cât de cât la nivelul cărţii