Well, nu pot sa zic ca mi-a "placut" filmul, dar m-a convins. E dens si foarte intens, sincer nu am inteles de ce la final multi spectatori zambeau, probabil era o reactie de eliberare de sub presiune.

Uitandu-ma azi din intamplare la interviul de la Hotnews, am fost foarte surprins sa vad ca Mungiu a revenit dupa cateva zile si a raspuns la absolut toate intrebarile, fara sa fie anuntat undeva asta. Cred ca multi din cei care au pus intrebarile la care nu se raspunse initial, nici nu au observat raspunsurile lui. Dar, in special colaborat cu filmul, asta imi spune ceva despre implicarea emotionala puternica a lui Mungiu. "Dupa dealuri" nu e despre incidentele de la Tanacu, nici despre religie sau Romania, e despre modul in care vede Mungiu lumea. Forta indiscutabila emanata de film sta in principal in modul in care viziunea sa artistica filtreaza realitatea, dar slabiciunea lui e ca incearca sa se obiectiveze si coboara astfel spre mundan si uneori chiar banal.

Sa ma explic: Mungiu are din plin intentia sa nu judece facil si pentru asta face eforturi mari sa prezinte maicutelele si credinciosii asa cum sunt. Dar rateaza, dincolo de toate bunele intentii si dincolo de toate precautiile si dincolo toata de similaritatile de suprafata. Nu asta il intereseaza artistic, nu asta simte. El e pasionat de fapt de relatia dintre cele doua fete, de ceea ce considera dragoste reala, atentie nu in sens atat sexual, cat spiritual, oarecum de sens al vietii. Tot filmul e despre asta, iar restul sunt doar bariere ale realitatii. In 432 era comunismul, aici e religia. Irelevant ca e una sau alta, sunt doar bariere in calea relatiei care consuma personajele, dar Mungiu simte in mod fundamental nevoia sa le ridice si face un efort disproportionat pentru a le obiectiva si motiva. Stiu ca merg departe cu afirmatia asta, dar am simtit el la el e ca are nevoie de un personaj feminin care sa sacrifice ceva din dragoste pentru a acoperi o durere ontologica. Si tocmai in modul artistic in care reflecta suferinta sa reala in fata lumii si dragostea sa pentru un astfel de personaj, sta puterea filmului asta. Evident imaginea si interpretarile de prima clasa adauga dimensiuni suplimentare si personal mi se pare cel mai bun film a lui Mungiu, peste 432.