Cînd contemplăm zîmbetul Giocondei la o dimensiune de nşpe mii de pixeli, sau cînd ne uitam doar la un “xerox” după buletin, nu avem niciodata impresia ca am sta în faţa unui fals. Spunem despre acel obiect că este o copie, un duplicat, o clonă (dupa bremen). La fel și Zhang. Nu oferă vreo valoare de adevăr (0/1, fals/adevărat ) acelui minimundus, cu o singură excepție. Nici un personaj, nici măcar acei vizitatori, nu se află în dubii. Toți știu că au în faţa un album cu monumente ale gloriei capitaliste, și probabil toți se visează în fața originalului, a unicatului. Doar într-un joc ironic, Tao le întreaba pe celelalte fete dacă se duc în Japonia, referindu-se evident la acea parte a parcului dedicată Japoniei.
Țin să subliniez diferența asta între copie și fals pentru că indiferent că vorbim de chinezi sau de noi, suntem măcar cu un picior în același rahat. Cîți sunt cei care au avut ocazia să vadă “pe viu” toate cîte s-au făcut, fie artă fie edificu, si mai ales cîţi dintre ei le-au putut percepe cu uimirea celui ce le are pentru prima dată în faţa ochilor? (replica binecunoscută este
da, îi mai mare decît in poză!). Cît despre amintiri (excepția de care vorbeam mai sus), ele oricum nu sunt din aceiași substanța ca experiențele trăite, deşi tindem să le dăm valoare de adevăr și să le situam pe același plan. Într-un anume sens sunt la fel de false ca înregistrarea cu carpeta magică. Și daca ar fi să extindem kantian nici măcar de simplul obiect în sine nu avem parte. In fine, chinezii n-au libertate, dar chiar dacă ar avea, din punctul ăsta de vedere, nu le-ar fi de mare folos, cum nu ne este nici nouă. Și în orice caz, altele sunt mizele libertății. Zhang nu critică furibund lipsa ei ci doar ne-o serveşte destul de superficial, în termeni de viză și pașaport.
De altfel, el nu critică nimic. Nici capitalismul, nici globalizarea, nici modernizare agresiva a Chinei (cine naiba mai e uimit de asta?). And thank god for that. Ceea ce-mi pare că vrea să transmită acelor prieteni de acasă care l-au întrebat cum mama naibii e viaţa în Beijing şi care am înteles din citite că ar fi fost premisa filmului, e ca realitatea vieţii, cu toată goliciunea, cu toate geloziile, cu tot bla bla-ul ei, nu este alterată de artificialitatea butaforiei propusă de sistem. Nu, Zhang nu l-a citit pe Baudrillard, pentru care lucrurile devin mai nasoale, copia își pierde reperul fața de original și devine adevăr. Nici pe Eco. Iar faptul că nu e în stare să coreleze coerent ideea de libertate sau mai bine zis, a lipsei de libertate cu transformarea copiei în simulacru e dezamăgitor.
In rest, n-am ce stoarce mai mult de cîteva secvenţe - degetele de la o mîna sunt prea multe - din cele +2 ore de film. Si daca ar fi să mai adaug şi imaginea, se face de-o steluta sau biluţă sau ce se da pe aici. Si auf wiedersehen mr. Zhang, dar drumurile noastre se despart.
*
PS.
Cine pus în fața unei situații similare are curajul sa reproducă scena asta? ca metodă de manipulare sentimentala mi se pare imbatabilă
