[jansic]

Dulapul - Arthur Rimbaud


E un dulap cu trupul cioplit dintr-un stejar
Ce-a prins a bătrâneţii blajină-nfăţişare.
Cum stă deschis, îşi toarnă în umbră – ca-n pahar
Un vin străvechi, - miresme ciudat de-ameţitoare.

În maldărul de boarfe se află tot ce vrei:
Îngălbenite rufe, cu iz de levănţică,
Dantele vechi, şi cârpe de prunci sau de femei,
Basmale cu balauri, purtate de-o bunică.

Găseşti medalione, şuviţe lungi de păr, -
Cărunt sau blond, - portrete, uscate flori de măr,
Al căror iz se-mbină cu mirosul de poame.

Dulap străvechi, în tine ascunzi atâtea drame!
Şi-ai vrea să-ţi spui povestea, urechea să ne-o saturi,
Când îţi deschizi, c-un trosnet, enormele canaturi.



Silentium amoris, Oscar Wilde

Cum văpaiata soarelui cunună
Grăbește palida, învinsa lună
Spre negrul ei abis, mai înainte
De orice cântec de privighetori,
În fața ta, frumoaso, n-am cuvinte;
Tac dulci cântări și mi se-aștern palori.

Și când pe șesul gol, în seara pală,
Pe-aripe aprigi vântul dă năvală
Și frânge trestii mari când le sărută,
Fiind chiar flautele lui de cânt,
Furtuna pasiunilor m-a frânt:
Iubind prea mult, iubirea mea stă mută.

În ochi-mi vezi ca-n slovă tipărită
De ce eu tac, iar lira-i nestrunită.
Ne-om despărți... Plecând, te vei abate
Spre alte buze dulci, spre alte zări:
Eu voi chema nedate sărutări
Și cântece rămase necântate.