[robertsandu]

Avem parte de acele flash-uri din trecut tocmai pentru că, după ce mori, se presupune că vezi tot felul de fragmente din viața ta care tocmai s-a terminat. Sau cel puțin asta este credința tibetană după care se mulează acest film. De fapt, toată ideologia din Enter the Void (sau aproape toată) ne este explicată în acea plimbare pe care Alex și Oscar o fac de la apartamentul celui din urmă și până la clubul The Void. Din punctul meu de vedere aceea este partea fabuloasă a peliculei, când filmarea la persoana I, realismul scenei (mai ales pe porțiunea filmată pe stradă), dialogul dintre personaje și latura mitică a teoriei reîncarnării fac rețeta perfectă.

eu am avut impresia ca treaba asta cu reincarnarea si fantoma care vede tot, dar nu e vazuta, ci doar simtita prezenta ei, extrasenzorial, este folosita de Noe ca pretext pentru a putea sa-si puna in practica ideea cu filmarea de sus.

Uite, eu cu asta n-o să fiu de acord niciodată. Scenariul propus de o peliculă nu trebuie sub nicio formă să servească doar drept pretext pentru folosirea unei tehnici de filmare - oricât de interesată ar fi acea tehnică. De multe ori se pune prea mult accent pe formă în dauna conținutului, în sensul că aspectul umanistic al filmelor este neglijat. Din punctul meu de vedere, filmele spun mai întâi de toate o poveste și abia apoi funcționează ca un caleidoscop de tehnici artistice. Eu de obicei sunt deranjat de peliculele pe care le bănui că încearcă prea mult să treacă drept artă, sfârșind prin a fi mai degrabă pretențioase și de prost gust.

Dacă simțeam că Gaspar a încropit o poveste în care nu crede, doar pentru a arăta cât de bine știe să manevreze camera, ei bine, ăsta ar fi fost pentru mine un motiv suficient să dau Thumbs Down în loc de Up. Din fericire însă, Enter the Void mi-a lăsat impresia unei creații surprinzător de bine filmate. Una ce a punctat îndestulător,dar fără să strălucească, și la capitolele scenariu și mesaj. Nu e doar un film care arată bine.