[Malombra]

Pentru mine japon e un film religios. Voi explica de ce.

Avem una bucată bărbat, care se hotărăşte să moară. Nu ştim de ce, deşi după unele dezvoltări ale filmului, cum e momentul masturbării sau cel al sexului cu bătrîna, putem presupune că tragedia omului s-ar putea să fie cea din White a lui kieslowski, adică bărbatul nu poate duce un act sexual pînă la capăt şi se cunoaşte cîtă greutate are stigmatul unei potenţe slabe în lumea contemporană, unde sexul este peste tot şi e una din componentele obligatorii ale unei personalităţi complet mobilate. Nu cred că acesta ar fi motivul, ci doar unul din ingredientele distructivului cocktail molotov, pe care-l poartă în el. În fine, omul vrea să moară, dar nu pur şi simplu, ci într-un canion, situat nu se ştie pe unde. Pînă acolo e mult, deci omul nostru o ia la pas, la ia-mă , nene, ca să ajungă unde trebuie. Ce mi-a plăcut la film este că scapă de clişeele frank-capriste cu care ne-a învăţat filmul zeci de ani, anume că omul care se hotărăşte să moară află, pe ultima sută de metri, că viaţa e frumoasă, că oamenii sunt frumoşi, că florile sunt frumoase şi porumbeii la fel şi atunci merită să trăieşti. Brusc, fiinţele care fac ca viaţa să fie suportabilă apar de peste tot în roiuri, de unde pînă atunci stăteau ascunse în cutii la subsol. Foarte credibil, dacă mă întrebaţi pe mine.. Aici nu. Oamenii sunt cretini, lacomi, sexişti, fricoşi, înfumuraţi, batjocoritori, chiar şi pe ultima sută de metri. Nimeni nu se oboseşte să vadă îngerul morţii pe umărul bărbatului, ca să-i zică şu, dihanie, zboară, de acolo! Oamenii sunt preocupaţi de vieţile lui minuscule, bravii bărbaţi cu o obezitate accentuată preferă să dărîme o casă şi să-i ia pietrele, decît să cumpere sau să scoate altele din stîncă. Oh, frank capra, where art thou? Nicăieri. Îngropat sub mii de kilometri de celuloid ipocrit. Sărăcie încăpăţînată, faţă de care pînă şi femeile din Ossos-ul lui Costa au aer de capitalişti întreprinzători. Filmul are o grămadă de close-upuri ale unor texturi naturale, sau imagini remarcabile. Reygadas are însă grijă să ne ţină departe de concluzia că omul nostru redescoperă frumuseţea realului şi astfel caută căi ocolite de a se agăţa de viaţă, de a căuta măcar în sălbăticimea indiferentă motive de a nu-şi face seama. Natura e feroce în nepăsarea ei totală, dar măcar nu direct ostilă, deci ascetismul m-ar putea salva. Nici pe departe. Omul nu redescoperă nimic, efervescenţa cromatică şi diversitatea de forme a lumii îl lasă rece. Filmul dă o explicaţie scurtă, care taie orice speranţă de a interpreta filmul în această direcţie – omul e pictor, a observat texturi şi forme o viaţă, excursia printre cactuşi nu-i aduce nimic nou. Vrea să moară. Punct. Cu toată hotărîrea asta neclintită, sunt declicuri în el care amintesc de părintele serghei al lui tolstoi. Pe scurt, omul vrea să fută. Cu toată amărăciunea, handicapul fizic, decizia de a-şi încheia socotelile cu tot şi cu toate, omul vrea să fută. Aici intervine femeia.
Avem una bucată femeie care stă departe de sat şi aduce apă cu măgarul. Are o casă, al cărei sprijin şi apărare contra vînturilor alpine este hambarul său făcut din blocuri masive de piatră. A-i dărîma hambarul înseamnă a-i condamna casa şi celelalte anexe, făcute din chirpici sau aşchii de piatră, la o ruină sigură şi rapidă. Dar catastrofa vine. Lipsită de această a doua piele în care trăieşte, casa, femeia merge la împărtăşanie. Oricum nu mai are pentru ce şi cum trăi. E împărtăşania ultimă, şi ultimul dar pe care îl poate face trupului său lipsit de acoperiş, de protecţie. Apoi îşi oferă acest trup străinului sinucigaş. Mie mi se păare importantă această succesiune, mai întîi împărtăşania, apoi renunţarea sacrificială la trup, pentru vindecarea străinului. Astfel , actul nu mai poate fi considerat păcat carnal. Dacă s-ar fi dat lui înainte de euharist, prin euharist s-ar fi debarasat şi de el, ca de o eroare umană, l-ar fi inclus şi pe el (actul sexual), în seria de greşeli umane care i-au compus viaţa. Aşa însă, acceptarea sexului, care mie mi s-a părut că are şi accente comice, este renunţarea la trup, aruncarea lui, pentru că trupul nu mai are importanţă. I-a fost violat o dată, cînd i-au dărîmat casa, acum şi-l oferă singură. L-a acceptat pe străin în casă, acum îl acceptă şi în această casă a sufletului, corpul, la care a renunţat prin euharist.
În fine, de ce e film religios? Nu pentru muzica lui arvo part, care e printre puţinii, dacă nu singurul în muzica modernă, care menţine prezenţa lui dumnezeu mereu prezentă, nechestionabilă, ci datorită finalului. În acea acuplare cu bărbatul, femeia înţelege mai mult decît a vrut acesta să-i spună. Înţelege poate şi că acesta o roagă să se culce cu el , pentru că el nu va mai merge în nici un loc în care vreo femeie să fie de acord să se culce cu el. Punctul final al călătoriei lui e apropae. Femeia înţelege că recluziunea lui nu e căutarea purităţii, a apropierii de stihiile naturii sau de zei, ci sfîrşitul asumat al vieţii. Şi că apropiindu-se de acest sfîrşit, omul vrea să simtă din nou una din plăcerile fundamentale ale vieţii – sexul. O roagă pe ea nu din dorinţă neostoită, ci deoarece canionul se află la unul sau două sate mai încolo. Ce face femeia este să facă o schimbare de destin cu bărbatul. Îşi ia pe umeri misiunea morţii. Pleacă cu pietrele pe ultimul drum şi nu se ştie cine petrece pe cine, ea pietrele, sau pietrele pe ea. Apoi, scena finală, unde pietrele care serveau ca acoperiş pentru viaţă, devin pietre de mormînt, pentru demolatorii împrăştiaţi ca nişte cîini în şanţuri. Bătrîna moartă, bărbatul rămas în urmă, legat de casă, măcar şi din recunoştinţă. Apoi mi-am amintit de o vorbă de-a bunică-mii : *dumnezeu nu bate cu băţul.*.

THUMBS UP fără nici o ezitare.
marcus, îţi mulţumesc că în acest turneu nu te-ai gîndit numai la tine. e clar că poţi empatiza cu publicul.