|
till gladje
cîteva gînduri, căci filmul nu e numai despre asta.
probabil aşa cum se poate filosofa cu ciocanul, se poate face şi film cu cuţitul. aşa îmi imaginez eu că îl face bergman. filmele lui au acea paradoxală caritate a medicului: calculată, rece, consolatoare, nu impudică, ci onestă. în soljeniţîn era un medic, care spunea că nu e medic cel căruia îi este greaţă să îşi introducă degetul în rectul pacientului. căci, zice el, au fost destule cazurile în care oamenii au murit, pentru că cei ce le-au pus diagnosticul, l-au pus greşit, tocmai pentru că nu sunt dispuşi să caute şi să palpeze peste tot. la bergman, nu e film (din cîte am auzit, că nu le-am văzut pe toate) cel ce nu îşi ia angajamentul să caute şi să palpeze omul peste tot, chiar în cea mai crispantă intimitate. nu cu tamtam, nu cu obiecte-simbol, astfel încît responsabilitatea decriptării să-i revină altuia, critic sau spectator, diluînd astfel efectul prin filtrări succesive ale sensului, prin raţionalizare în exces. filmul e masa de operaţie, e cel ce se dă, take it or leave it. cel puţin aşa e cazul lui Till Glädje.
filmul cred că vorbeşte despre una din certitudinile dureroase ale lumii artelor: despre cum suferinţa singură nu e niciodată garantul autenticităţii artei sau măcar a prezenţei ei. nu ea face saltul de la meşteşugar la artist. la fel, o ambiţie exagerată o poate bloca. poţi aduna toate psihozele lumii, poţi suferi cu adevărat, poţi avea viziuni pline de elan şi pătrundere şi totuşi să rămîi steril, mediocru, cu o abilitate colţuroasă de a transmite ceva măcar vag asemănător cu ce simţi. trebuie să fie groaznic. să te sfîşii şi degeaba. să vezi că suferinţa nu deschide noi niveluri ale conştiinţei, ci poate fi la fel de idiotizantă ca şi îmbuibarea, poate închide porii sensibilităţii şi poate deveni auto-suficientă. nu poţi spune sufăr, deci sunt pe calea cea bună, celui constant în suferinţă i se va dărui neapărat geniul. reuşita artistică nu e ca raiul creştinului, pare mai degrabă ceva ingrat şi imprevizibil, iar cei ce aleg drumul spre golgota ca să ajungă la ea pot, dar la fel de bine pot să nu, ajungă la ea. altfel, societatea nu e niciodată perfect rea, perfect cretină, perfect imorală - ce uşor ar fi ! - trebuie să-ţi faci loc mai degrabă printr-o mare de griuri.
|