na hai să trîntesc chestia asta aici, că oricum stă pe comp degeaba şi la talentul meu de a lua viruşi, nu se ştie niciodată. e vizionat mai demult.
il divo
cred că ar deveni un clasic, dacă nu ar avea torentul acela de nume, ce ia cu asalt filmul pe la jumătate. frumuseţea panoramică a imaginilor retuşează, blurrizează moralitatea absentă a politicii, sunt crima şi duplicitatea îmbrăcate în haine de duminică, gata de a fi adorate. genericul care pare un obiect palpabil în lumea filmului şi se supune logicii cinetice a acestuia, adică apare de după bloc, dispare după o sutană, îmi place, la fel cum mi-a plăcut jocul acesta cu genericul şi în ex-drummer. filmul e show, probabil expune cum nu se poate mai bine mecanismul electoral şi mnemonic, care favorizează mai mult fotogenicul, impresia de o secundă, consonanţa cu un discurs vizual familiar, un construct filmic (am întîlnit oameni care au devenit fanii lui gigi după ce văzuseră un spot, în care ajutorul oferit de acesta celor fără casă se făcea pe adagio for strings ăla, devenit un fel de imn al 9/11-ului), decît un set de idei.
imaginea, sunetul, diverse mecanisme juvenil-metaforice - skate-ul acela terminat cu o explozie - par că vor să-l sustragă pe andreotti, politicianul corupt, dar carismatic, unei acuzaţii finale. şi în acest sens filmul e un exemplu excelent despre cum poţi, insistînd pe detalii de ambient, pe obişnuinţe copilăreşti şi o discreţie aproape jenată, filmînd intim, cald,tremurat, mobil, să faci tolerabil pe un individ prezentat de media ca un monstru. nu ştiu detalii despre andreotti, dar filmul mi l-a făcut simpatic, dulceag de simpatic chiar, poate pentru că îl prezintă ca pe un geek, ca pe un tip angajat într-un lavender marriage cu nevastă-sa, pentru că partenera lui adevărată e politica. omul privit sub lupă, cu preferinţa lui de o viaţă pentru îngheţată, cu alura sa de jedi strivit de o inteligenţă ironică, inundă şi eclipsează personajul politic, cel multpreahulit. mă întreb pînă unde poţi merge cu cosmetica, asigurată de insistenţa pe amănunte "umane", normale, dintr-o existenţă remarcabilă prin ceva nasol. în fond, orice existenţă excepţională nu s-a construit niciodată exclusiv pe excepţii. asta o voi afla doar după ce voi vedea acele home movies ale evei braun, păstrate pînă azi. filmul parcă aduce şi cu habemus papam, pentru că face ca o profesie percepută ca feuda unor vigilenţe paranoice să se mai coloreze, să prindă un simulacru de viaţă pe sub o piele de marmură. interesant este că, odată acceptat ca muritor accidental pasionat de politică, aşa cum un copil e fixat pe trenuleţe mecanice, adică odată ridicat în simpatiile publicului prin detalii minuscule, prin umbre fugar familiare, filmul îl surpă, îl dărîmă pe aceleaşi coordonate: nervozitate, tulburare, sentimentalism. îl face ridicol, nu malefic, cum face şi sokurov în moloch.de la un moment încolo, existenţa lui andreotti nu mai este o cameră etanşă care înregistrează vag şi estompat amplele bombardamente şi fricţiuni din afară, pentru că la un moment dat un perete al acestui bunker cade şi tot vacarmul politic escaladează nu doar persona lui politică, ci şi viaţa lui privată.
unele din afirmaţiile lui andreotti te duc cu gîndul la ceva gen jesuit commitment, ad majorem gloriam dei, partid iezuit ce-şi arogă responsabilităţi divine şi participă la o guvernare laică. probabil de aici şi calmul cu care îşi pune seara capul pe pernă. în privinţa ventilatorului, acela din three monekys siguuur e mai simpatic
. şi bîrîie mai tare, mai (metha)dronish.