[varu]

Adica iese un film jignitor la adresa religiei, un film care isi bate joc de traditiile militare? Nu cumva filmul asta incalca un nivel mai important a piramidei si anume "Esteem"?

Nu, nu incalca nicio treapta de (e)stimibalitate, cel putin nu in perimetrul definit de regulile artei (care-i cam larg perimetrul asta, ca si arta e cam anarhica), si-am sa-ti spun de ce cred asta, cu argumentul asta:
(fac o paranteza aici, eu am scris despre ce cred eu ca e filmul asta, tu ai raspuns cu ceva din afara filmului, ca nu cred ca filmul are de-a face cu tarani si balegar si medici si apendicite si alune si coca-cola, eu ti-am raspuns la ce tu ai scris, dupa care la replica mea tu ai virat-o din nou in interiorul filmului, dar nu e bai, acum iti raspund punctual la fraza ta)

Pe la sfarsitul secolului 19, cand si-a publicat Caragiale piesele de teatru, au aparut multe voci in randul burgheziei ridiculizate de Caragiale care au avut acelasi discurs in sensul argumentelor tale: pai frate asta isi bate joc de noi, de patura subtire, educata? Astia care reprezentam clasa de mijloc suntem betivi, curvari, astia care ne conduc sunt toti niste mangafale, niste loaze? Ce exemple ne da nenea asta? Nu putea sa scrie si el niste piese frumoase, moralizatoare, ceva cu care sa educe poporul needucat.
In apararea lui a iesit Titu Maiorescu, cel mai scolit de la Junimea, care a dat argumentul urmator: scopul artei e catharsisul, adica emotia artistica. Catharsis-ul e purificarea prin arta. Daca arta reuseste sa-ti produca o emotie estetica suprema (ca e prin ras, ca e prin plans, ca e prin disperare, ca e prin frumos, ca e prin grotesc, e treaba ei), ceva care te deconecteaza de la realitate si te purifica de problemele tale zilnice, atunci ea si-a atins scopul. Iar Caragiale atinge acest tel prin ras. Si filmul lui Anderson a atins pe unii prin disperarea lui, prin ce-o mai fi atins, dar clar e o emotie care tine de arta. Iar aceste emotii estetice sunt in varful piramidei aleia.
Ca nu te-a atins pe tine e absolut OK pentru ca emotia nu trebuie sa fie unanima, dar nu poti sa-mi dai argumentul respectabilitatii institutiilor sociale cand vorbim de arta. Ca altfel ar trebui sa interzicem unui elev de 16 ani de liceu sa-l citeasca pe Caragiale care ridiculizeaza institutiile statului (prefectul e imoral, protipendada e alcoolica, politistul e corupt si alunecos etc.) si sa-l educam cu filmele patriotice ale lui Nicolaescu unde suntem cei mai tari si i-am batut pe toti.

Ma rog, la genul asta de discutii cineva care a terminat filologia poate sa fie mai convingator ca mine, eu-s calculatorist.

Si daca societatea suprima ultimul nivel atunci de ce domnul Roy a putut sa faca acest film, sa-l prezinte in public sa-l vanda si sa primeasca distinctii si bani pentru el?

Sari de la una la alta. Bai la faza asta nu sunt foarte sigur de ceea ce spun pentru ca nu fac parte din breasla, dar cred ca lucrurile decurg in felul urmator: exista cinema de consum si exista cinema de arta, asta spunand-o asa, grosso-modo. Bineinteles ca in cinemaul de consum facut la Hollywood exista si valoare artistica certa, dupa cum si multe filme pretins de arta sunt gunoaie. Normal ca ambele au nevoie de bani, de finantare ca sa fie facute, tot grosso-modo vorbind. Cred totusi ca in spatele procesului banilor care se dau pentru filmul in speta, motivatiile sunt totusi diferite intre cele doua categorii de filme: exista o imensa motivatie catre succes (= sa faca bani) pentru un film facut la Hollywood si studioul (= bossul din umbra care sare cu banul) priveste regizorul ca pe un angajat care sa-i execute niste scheme care sa-i aduca bani. Scopul filmului e tacit profitul.
In cinemaul de arta, festivalier, arthouse, evident ca acelasi regizor are si el nevoie de bani. In dese cazuri, mai putini ca la un film de la Hollywood, ca nu comparam un film care costa 1, 2 sau 5 milioane cu un film in care salariul lui Bruce Willis costa 15 milioane. Bun, din momentul in care a facut rost de bani (= i-a convins pe fraierii cu bani sa-i dea mana libera) ca sa-l faca, cinemaul de auteur are un cu totul alt scop si anume: punerea pe pelicula a acelor obsesii ale acelui auteur de cinema. Atat. Obsesiile acelui artist. Ca obesesiile omului ala se intalnesc intr-un punct cu obsesiile mele sau ale tale sau ale altor milioane de oameni, se poate intampla sau nu. La fel, un film ca al domnului Roy poate sa fie vandut sau nu, sa primeasca distinctii sau nu.
Dar categoric cred ca exista aceste doua feluri diferite de a face cinema: cinema de consum si cinema de autor de film de arta, si scopurile sunt oarecum diferite. Banii versus exhibare obsesii.