|
Am înţeles sã condamni un sistem criminal și sã le recunoști valoarea celor care au avut tãria sã i se opunã. Dar nu știu dacã poţi sã te aștepţi de la cei care s-au adaptat și au ales ipocrizia de dragul siguranţei proprii și a familiei, dacã poţi sã te aștepţi de la ei sã condamne în întregime acea perioadã când ei au trãit, în ciuda tuturor neajunsurilor, momente frumoase. Asta este problema mea.
Cei mai în vârstã care simt cã pe atunci au trãit mai bine, ei chiar sunt atât de mult de arãtat cu degetul ? De când am citit cartea am început și mai mult sã mã îndoiesc de vehemenţa acuzelor mele. Mã întreb dacã nu e totuși o delimitare justificatã între experienţa personalã și condamnarea , relativ detașatã, a unui sistem nedrept și abuziv pentru toatã lumea. Nu cred cã cineva justificã actele violente și aberante ale sistemului comunist, ci le eliminã atunci când vorbesc despre perioada aceea. In fond, nu poţi sã le ceri oamenilor sã fie integri și revoluţionari într-un sistem de teroare. Mã gândesc cã e destul de greu sã alegi auto-distrugerea în locul unei supravieţuiri pline de compromisuri (deși s-ar putea sã fie un pleonasm aici, nu poţi supravieţui decât prin compromisuri) de dragul unei poziţii ideologice.
Eu chiar îmi pun problema dacã atitudinea mea de acum împoriva sistemului comunist românesc ar fi fost la fel de puternicã și dacã aș fi trãit în perioada aceea. E adevãrat cã acum mã manifest împotriva lucrurilor care nu-mi plac sau care mi se par nedrepte, dar recunosc cã nu îmi simt ameninţatã siguranţa la fiecare pas. Pentru cã nu am trãit într-o perioadã extremã unde sã mi se cearã sã ignor unele realitãţi inacceptabile, nu știu cât de mult îi pot acuza pe cei care au închis ochii doar pentru a fi în siguranţã. Ii pot acuza pe cei care au fost implicaţi în mod direct în realizarea respectivelor atrocitãţi, dar pe cei care au fost indirect responsabili prin pasivitate, pe aceia chiar nu îi pot arãta cu degetul pentru cã au nostalgii pentru jumãtate din viaţa lor.
|