ideea mea era următoarea. frică exista şi încă multă. mulţi nu au făcut ce făceau cei din munţi, despre care se spunea, ca scuză pentru frica aia, că nu mai aveau ce pierde. cînd nu mai ai ce pierde te arunci de pe stîncă, nu petreci ani la rînd mîncînd coajă de copaci sau coborînd în vale, să cerşeşti o pîine. ei sunt idealiştii şi romanticii noştri, nebunii pe care eu i-aş cinsti la fel ca pe corneliu dumitrescu, sau cum îl cheamă pe schindlerul românesc, cel care sprijinit de casa regală a salvat de 3 ori mai mulţi evrei, dar despre care nimeni nu suflă o vorbă. în fine, ce voiam să spun este că acum, cînd nu îi mai poţi oferi o felie de pîine celui despre care propaganda comunistă spunea că e un jefuitor netrebnic (şi despre care acum ştii sigur că NU era un jefuitor netrebnic), ce mai poţi face este să ştii că a fost, să-i ştii numele, să-i aprinzi o lumînare şi să-i cinsteşti memoria.
şi eu aş fi fost laşă poate şi aş fi înghiţit la infinit, poate nu aş fi găsit temeiuri destul de tari ca să trec peste frica aia paralizantă, care să mă facă să vreau să crap, prosteşte poate, strigînd adevărul. dar de aici pînă la a preamări această voinţă de a trăi cu orice preţ şi în orice condiţii e mult. frate cu dracul te faci pînă treci puntea. chit că la parade zîmbeşti de faci riduri, ce-i în căpuşă numai tu ştii şi pentru aia eşti răspunzător. avea jean moscopol un cîntec: aşa cum ei ne minţesc, că azi neamu-i românesc, aşa şi noi să-i minţim, că îi placem şi-i iubim. minţi, dar pînă teroarea este. cînd nu mai este, n-o mai pomeneşti nostalgic. nu înnobilezi instinctul de supravieţuire, ci îl prezinţi drept ceea ce este - o limită de care trebuie să ţii cont şi pe care unii, excepţionali, au călcat-o în picioare. de fapt, exemplul oamenilor ăstora face şi ca treaba aia cu
aşa-i românul, sclav şi lingău, hoţ şi neserios, laş şi gargarist, invidios şi leneş, generînd acel defetism şi lehamite de
n-ai cu cine, n-ai de ce, aşa suntem noi, să pălească, măcar un pic. chiar dacă-i wishful thinking, o schimbare, chiar iluzorie, de paradigmă, vorba lui Federico şi a lui Kuhn
, e benefică. adevărul e cel care te face să creşti, pînă la urmă.
foame şi frig cred că au făcut mulţi. eu am lăsat şcoala de arte plastice, pentru că îmi îngheţaseră în aşa hal mîinile, că nu am mai putut termina lucrarea semestrială la sculptură. am juart că nu mai pun în veci mîna pe un creion sau ceva conex. bine, aia a fost mai mult prostia mea decît a altcuiva. critica comunismului nu se conjugă cu lauda a ceea ce e acum. deloc. sunt sigură că peste ani voi întîmpina şi eu critici din partea unei Alice, care mă va întreba: de ce ai permis (toate cele de azi)? pentru că hardly suntem mai breji ca mica astăzi, în ce priveşte luarea de atitudine. să spun că asta e moştenirea comunismului e şi adevărat, dar şi o scuză de genul celei invocate de Mica: mi-am trăit doar viaţa, am greşit?
deci, ideea e că schimbarea vine de la mansardă. dar a-ţi rearanja chipul în funcţie de vremuri nu înseamnă, după mine, a te adapta noilor reguli de piaţă, pentru că aşa cu ce diferi de cei din comunism care doreau doar să pape bine? nu e nici o diferenţă. chestia e să-ţi rearanjezi memoria, inclusiv aia indirectă. mai ales că discuţiile despre încălcarea drepturilor omului sunt la ordinea zilei, în toată lumea. peste tot există facultăţi de studii post-coloniale, la care merg inclusiv români. nu zic că nu e bine, indignarea morală face cinste, ce nu e bine este ca indignarea morală să fie selectivă, ca suferinţa să fie accesată empatic doar în funcţie de modă şi de prescripţiile vestului. nu devii occidental uitînd ce s-a petrecut la tine în curte. nu la modul melodramatic, ci lucid, respectuos şi definitiv. comunismul nu a fost doar o sumă de lichele, specie ubicuă şi astăzi peste tot, ci şi o politică de epurare masivă, de genocid. în acest caz, fericirea individuală nu serveşte nici de argument, nici de contraargument.
cred că nici acum nu m-am exprimat cum trebuie, scriu în salturi. poate reuşesc mai tîrziu să comprim.