e bine că cineva scrie despre asta, dar nu cred că situaţia e nouă. ai mei regretă
ordinea de atunci, chiar dacă nu ştiu ce fel de ordine or fi văzut sau apucat să realizeze, pentru că 89 i-s prins pe amîndoi sub 30 de ani. fiind mezini,nu au aflat nimic din ce li se întîmplase bunicilor, pentru că aceştia s-au ferit să le spună, de teamă că, în joacă sau la o beţie s-ar putea să se apuce să povestească în stînga şi în dreapta. în plus, vizitele miliţiei le aminteau permanent că în era post-deportări, dacă o fi fost aşa ceva, certitudinea că nu mai aveai de ce te teme, că nu mai aveai cum să fii transplantat în kazahstan nu-şi avea locul. deci, cînd au fost prea mici, nu le puteai spune, cînd au crescut nu ai mai avut cui spune, pentru că te priveau nedumeriţi, de gen: ce vor şi ăştia, de unde scornelile astea bruşte? ideea e nu să îţi condamni fericirea, tinereţea, ci, odată ce ai aflat ce a fost, să condamni sistemul politic, nu inconştienţa naivă a vîrstei. la orice vîrstă există nostalgii, şi eu am deja nostalgii, mi-e dor de era combinată a mircului şi a lui californication, asta nu înseamnă că îl regret pe constantinescu
. mai tîrziu voi regreta ziua de azi, nu înseamnă că o voi regreta pe udrea. dar dacă voi afla, peste ani, că în timpul lu udrea oameni au fost bătuţi, anchetaţi, schingiuiţi, nu voi întîrzia să critic epoca asta, în care mi s-a inserat tinereţea vrînd nevrînd. poate mă voi acuza că nu am investigat destul, că nu am avut o privire foarte acută şi m-am lăsat dusă de val, dar acum, că ştiu, ce mă mai scuză? nu înţeleg de ce oamenii sar ca arşi cînd le critici nişte timpuri care pentru ei sunt de o puritate şi seninătate extremă. oaze de comfort s-au făcut întotdeauna, chiar şi în cea mai cruntă dictatură, întotdeauna au fost oameni care au închis ochii. sau n-au ştiut că absurditatea şi teroarea e atît de vastă. ce ar fi rezonabil să li se ceară acestor oameni fericiţi în dictatură este să aibă minima modestie de a concede că le-a fost bine cînd altora nu le-a fost. asta nu îi pune la zid, ci le impune un legitim regret şi respectarea memoriei celor care au văzut mai mult decît fervoarea cu care se lucra la cîmp sau în fabrică. mă îndoiesc că fericirea tinereţii putea fi pusă integral în cîrca partidului, aceea ţine de prieteni, de comunicare, chiar şi de interese convenţionale, dacă te interesai de samizdat poate deveneau şi alţii prea interesaţi de tine. dar, mă repet, umanitatea se manifestă şi prin alergia spontană la nedreptate. cînd aflu ce a fost nu-mi reneg instantaneu trecutul, pentru că oricum nu pot, dar îi judec contextul acela mai larg în care, fără voia mea, l-a băgat istoria. nu mai pot da timpul înapoi, nu mai pot repara nimic, dar asta nu înseamnă că voi purta veşnică recunoştinţă partidului care a făcut posibilă (oare?) acea fericire. şi mai ales astăzi cînd pana mea, poţi să spui orice ! nu spune nimeni să îţi pui cenuşă în cap, să fi purtat doliu atunci (se ştie că la parade, dacă nu erai prin cu o faţă suficient de fericită în mulţime, riscai să fii luat pe sus şi întrebat brutal ce nu-ţi convine) sau să faci asceză acum, ci doar să ţii mintece nu ai trăit, să-ţi faci loc în minte şi pentru nefericirea altora. să fim serioşi,
vicarious unhappiness e la tot pasul: suferim pentru telenoveliste, pentru personajele din filmele cu holocaust, pentru copiii din somalia, de ce atunci nu şi pentru o istorie paralelă cu a ta? asta le zic la ai mei, dar degeaba. şi cred că nu acceptă pentru că ţin cu dinţii de o anumită tipologie de Adevăr şi cred că dacă îţi dau dreptate, îşi falsifică experienţa. dar ce are una cu alta?
cartea poartă, pare-mi-se, un argument de tip germania nazistă. toţi au ştiut (nu cred), deci toţi trebuie să plătească. acelaşi argument l-aş putea aplica şi sistemului sovietic, chiar şi rusiei de astăzi (cazul politkovskaia). dar poţi? pentru că dacă în cazul germaniei merge, şi în cazul blocului comunist merge, nu?