Avida este genul de film făcut în joacă, un fel de aerisire cerebrală iniţiată la cafea, în care responsabilitatea fiecăruia faţă de întreg se trasează cu marjele generoase ale unui jam session la un afterparty. Mai puţin
serios ca ton decît
Nadja, care mi se pare făcut din acelaşi motiv, Avida pare să aibă existenţa fantomatică a unei creaţii, care se mulţumeşte cu sporadicele flori ce i se aruncă în faţă, dar, simultan , e destul de interiorizată cît să pară că nu trăieşte pe seama reacţiilor pe care le determină. Avida e o curiozitate, o excepţie ce nu zgîlţîie regula, nu uzurpă clasicii, nu aduce cerul mai aproape. Cu acest film, realizezi de ce se spune, despre anumite chestii, că sunt de nişă: pentru că nişa, la propriu, e o scobitură care nu duce nicăieri. o populaţie de revoltaţi urbani, nemulţumiţi de felul în care magazinele expulzează clientela la sfîrşitul zilei, se retrage într-o vale mobilată cu dulapuri, în care se fabrică orice: de la ţuică la copii, nişe extensibile aproape la infinit. scena aminteşte de punerea în scenă a unei piese de beckett, în care personajele vorbesc din interiorul unei urne mortuare, redefinind funcţia unui obiect cu paradoxala lejeritate cu care o redefinise duchamp sau cu care o face acest film. iar habitatul optim pentru o populaţie se numeşte tot nişă.
Se ia o crimă imperfectă, ca cea din
Du rififi chez les hommes, imperfecţiune minunat filmată, i se scoate logica şi osatură morală, adică tocmai acea parte care la un cadavru se împute cel mai repede, se îmbracă pielea la loc şi iese Avida, odraslă cu o viaţă mimată pervers, parazitar, cam ca făpturile lui bruno schulz. de altfel, filmul conţine o scenă de jupuire minuţioasă a unei vulpi argintii, care la finalul filmului e omagiată printr-un tablou - Le renard argente de braastad. cei ce apar în film sunt legaţi, într+un fel sau altul de un bestiar copleşitor: fernando arrabal , dramaturg al absurdului, e un picador cu tendinţe sinucigaşe care lansează săgeţi în pielea unui rinocer, claude chabrol e un zoofil ce savurează actul ingurgitării cu ardoarea descriptivă a amorezului, jean.claude carriere e un bogătaş stricat la minte ce-şi pierde cîinele, iar Avida este o soprană nemişcată cu crupe de zebră. singură kati outinen a lui kaurismaki duce un bidon de apă în care nu se zbate nimic, o rîmă sau o caracatiţă, semn clar al unei sterilităţi blestemate: mai întîi e atacată de un necunoscut, iar apoi, cînd conştientizează că dorinţa o cuprinde mai mult decît frica de viol, îşi dă seama că cel care o trîntise la pămînt a plecat şi a lăsat-o baltă. apropierea de un animal funcţionează ca mirosul, ca să fii receptat ca om, trebuie să-ţi alegi o mască, un corespondent de altă specie, eşti de-al omului dacă te-ai identificat cu altceva, şi nu cu un alt om, ci cu un animal, altfel eşti incomplet, nu ai faţă, nici miros după care să fii inclus în ritualurile de plăcere sau durere ale semenilor. omul e diptic, sau felicitare, sau capcană bivalvă, care funcţionează ca un passepartout, doar după ce-şi incorporează această alteritate animalică, la care se raportează fără înrerupere, într-o obsesie permanentă de a-şi evidenţia diferenţa.
şi nişte poze, să nu vă mai frec la muzicuţă
