|
Satyricon (1969)
Greu de spus daca aceasta realizare a lui Fellini place sau nu. Pur si simplu mie, cel mult critic amator sau mai degraba amator de critici imi starneste sentimente contradictorii, ducandu-ma inevitabil cu gandul la mult mai controversatul Calligula, turnat zece ani mai tarziu.
Satyricon e alambicat, fara un contur clar, o derulare fara directie dar cu un sens clar, cel de a soca. Si scopul e atins, pentru ca nu e un film pe care sa il uiti. Un cadru suprarealist constand in decadenta, perversiune, sadism, homosexualitate, pederasti, pitici, anomalii, amputari, orgii, hermafroditism, cruzime si mai ales dementa. Ma si intreb daca Fellini a uitat vreuna.
Enorm de multe rasete sardonice si degenerate, batjocoritoare (obositor de multe) pe fondul unui zbucium constant al unei multimi de nebuni semi-catatonici, machiati excesiv, gesticuland grotesc si fara sens la fiecare secunda a filmului, doar pentru a forma decorul. Totul decurge de la stanga la dreapta intr-o filmare aproape enumerativa pe un fundal constant, la fel de repetitiv precum bolboroselile obsesive ale figurantilor.
Pe scurt - un cosmar grotesc si bolnavicios al unei case de nebuni, un imn cinematografic dedicat depravarii umane. Interesant...
|