felicitări celor blagosloviți, pe mine nu m-a dus capul să fac oculta legătură între bruce willis și bergman.
prima mea experiență, ha, da cui îi pasă? totuși. am contribuit mult timp la un grup online de animație stop-motion. grupul, în timp, a început să o ia la vale, spre scurt-metraje de avangardă și experimentale, repertoriul ubuweb. cu filmele de lung metraj nu am avut mult timp decât contacte decente, banale. îmi plăcea filmul mut, oferta la teleu era rară, dar când era, nu ratam. filmul mi-a intrat în viață prin urechi. și astăzi privesc un film mai mult cu urechile, de aceea landscape in the mist al lui angelopoulos nu mi-a plăcut, l-am revăzut cu volumul închis, iar sugisball mi s-a părut fantastic. din același motiv, tabu al lui murnau mi se pare deplasat , în timp ce the hunter al lui rafi pitts m-a hipnotizat. îmi place l'inhumaine, dar suport greu filmele în care la generic, după ce ai fost torturat ca un cobai, bagă un soi de muzică din aia, care vrea să zică - oi, idiots, n-o luați așa în serios, ca în milyang, a lui lee chang-dong. în fine, ideea ar fi că e important ce cauți în film, din ce zone vii, ce alte preocupări ai, să nu ai o ”persona” de cinefil care să se bată cap în cap cu ce gândești în alte circumstanțe.
declicul meu cred că a fost lansat de teshigahara, de filmele lui făcute în colaborare cu takemitsu - un tip minunat - și kobo abe, filme în care muzica, densitatea narativă, imaginea, dar și ramificațiile care trec dincolo de cele 1,5 - 2 h ale filmului , fac un tot formidabil.
iar la primul meu tarkovski, nostalghia, am adormit de 3 ori
cred că e important să nu citești critică de film decât după ce ai văzut vreo mie de filme care te lasă cu ochii în soare. citești altceva, încerci să cartografiezi singur teritoriul înainte de a apela la cărări bătute. fără prejudecăți, cum ar fi, aventurier. cea mai bună critică de film oricum vine, după mine, din exteriorul domeniului, sau e interdisciplinară.