[Federico]

Feddy, est foarte nedrept in cazul de fata. TP a fost un proiect de suflet pentru Lynch si n-a fost nici un moment in care sa-si fi ”luat mina de pe el”, nu in totalitate, cel putin. Si nicidecum, „sa-l doara la pitbula de el”. Primul sezon l-a supravegheat indeaproape, inlusiv episoadele pe care nu le-a regizat. Apoi a intervenit Wild at Heart si, intr-adevar, a lasat-o putin mai moale, dar in nici un moment nu s-a dezis de serial (chiar sint curios sa aflu unde ai citit tu chestia asta).

a fost de suflet in comparatie cu ce? cu lungmetrajele? nici vorba. in bv ai vazut, merge pana la munca de jos si pune mana pe baros! aici lasa o halca dolofana din sarcinile regizorale pe mana altora, el avand - deducand logic, nu? - altceva mai bun de facut. ce fel de atasament e asta?
in ce priveste presupusa apostazie a lui L., poate e cam durul cuvantul pe care l-am folosit eu ("sictir" - dar nah, ce sa-i ceri unui coleric?!) insa ma refeream la faza cu gasca. o stii sigur. e pe toate gardurile webului. cica L. a zis ca dupa ce si-au bagat coada the big shots with the money impunandu-i sa dezvaluie identitatea ucigasului atat de devreme, el a zis ca a fost ca si cum ar fi omarat gasca care facea oua de aur. stii? adica de l-a momentul ala, subinteleg, ca domnul L. recunoaste ca edificiul colapseaza.

Legat de „imbecilitate”, hai sa ne domolim un pic si sa ii facem dreptate, numind-o o „naivitate asumata”. De care avem parte si in Blue Velvet (vezi visul lui Dern cu pasaralele), si in MD (vezi intreaga atitudine a lui Watts din prima parte) etc. Singurul element de soap-opera, daca ar fi sa aleg unul, e triunghiul amoros Andy-Lucy-Dick, care, intr-adevar, pare un pic nelalocul lui...

nu stiu ce sa zic. in BV si MD, fatetele astea oleaginoase sunt justificate dramaturgic. in primul L. foloseste momentele alea hiperidilizate de la inceput ca sa introduca brutal problema raului. in celalalt suntem, first of all, de cealalta parte a realitaii in cea mai mare parte a filmului, plus ca, iarasi era necesar contrastul pt. ca revenirea la realitate sa fie din nou brutala si sa spulbere clisee iluzioniste care viseaza la cai verzi pe pereti. in TP, insa, mie nici macar nu mi se pare de multe ori ca e vorba de siroposenie asumata ci ca filmul se ia in serios, iar daca e sa privesc lucrurile cum sugerezi tu iarasi ma impiedic - aici parodia nu e necesara pt. a trimite catre ceva mai presus de ea (sau nu vad eu, cel putin) ci isi contine propria valoare, parodie de dragul parodiei. iar asta pe mine nu ma excita. daca era niste tongue-in-cheek presarate ici colo mai mergea, dar sa ineci totul chestia asta mie mi se pare ceva obositor. in scena de dupa inmormantrea - SPOILER, RAPTURE! - lui Leland Palmer, cand barbatii orasului se reunesc si-l discuta pe BOB pe un ton atat patetic si de serios chiar nu mai imi pasa daca ideea e asumata sau nu. totul e ratat either way.
oricum, eu ceva ceva naivitate am creditat deja in afara de astea - daca ar fi sa-l iau in serios pe cooper prea de tot ar incepe sa scartaie si pe latura asta filmul. ideea visului, revelatia gigantului, momentele alea minuscule absolut cu iz de supra-natural de o subtilitate delicioasa (cand cooper sta cu harry in birou in momentul sosirii lui albert, si sunt pe cale de a fi anuntati de lucy prin telefon, si cooper o intrerupe ca sa ghiceasca; alta: soseste gordon si il asteapta pe cooper in cafenea langa intrare iar cand acesta intra, se opreste fara sa priveasca in lateral, intinde mana, pocneste din deget si ii striga numele)... astea-s nise minunatii draglase pe care, daca n-as lasa de la mine putin, nu le-as putea savura.

ps: insa imi place Fire Walk With Me! ma mai scot? imi place super mult. l-am vazut de trei ori. de doua ori inaintea serialului. la premiera cand am facut cunostinta prima oara cu BOB am fost aproape sa fac infarct de frica. are tota gravitatea care-i lipseste serialului si cred ca e cel mai sumbru op al lui Lynch.