Observ o anumită astenie pe aici şi e cam trist. Mai ales în ce priveşte The Wayward... mă aşteptam la un schimb de replici mai puternic. Oricum ar fi, o pun pe seama toamnei târzii care ne îngheaţă cioantele.
So, am văzut şi The Passion of Anna. Singurul lucru care mă bucură este că mi-a rămas neschimbată părerea pe care o avusem când am văzut prima parte. In my opinion, e doar un film care spune o poveste, o poveste care nici măcar nu e originală, vezi asemenea cazuri pe toate gardurile, plus că degeaba ne aruncă în faţă Bergman acel: „physical and psychological acts of violence”, nu e îndeajuns încât să aibă cu adevărat un impact. Până şi scena cu toporul e falsă. Cel mai mult mi-a plăcut, în schimb, finalul. El, pe drum, nehotărât în ce direcţie să o ia. Cred că aia e cea mai grăitoare metaforă pe care am văzut-o în film. De aici se pot interpreta multe şi chiar generaliza sau de ce nu, individualiza în funcţie de personalitatea fiecăruia. Şi cu toate astea, nu e de ajuns.
Atât Ming cât şi Bergman au lăbărit-o mai mult decât credeam vreodată că se poate. Dacă la Ming plictiseala era repede atenuată de scenele muzicale, la Bergman abia aşteptam să se termine filmul că deja nu mai aveam stare. La Ming habar nu ai ce o să se întâmple. E atât de abstract încât te uimeşte cu fiecare scenă ce putea să îi debiteze mintea regizorului. La Bergman, în schimb, încă de când tipul citeşte scrisoarea, filmul intră într-o previzibilitate enervantă. TPA e genul de film care ştii cum se va termina încă de dinainte să îl vezi. TWC în schimb, habar nu ai ce vrea de la tine şi afli lucrul ăsta abia în scena finală care îţi cam dă o "palmă". Ambele filme sunt o metaforă însă sunt total opuse una de cealaltă. Sunt chiar extremist plasate în context, motiv pentru care e destul de greu să le urmăreşti fără să te întrebi ce vrea până la urmă omul ăla să îţi spună?
All in all, filmul-metaforă a lui Ming mi-a plăcut mai mult decât cel a lui Bergman. E şi chestie de subiectivitate aici şi mai ales de starea de spirit generală care mă apasă în ultima vreme. Pentru că oricât de amuzant at fi pe alocuri, The Waward... mi se pare mult mai trist decât The Passion... ceea ce înseamnă că a atins el ceva acolo, chiar dacă nu îndeajuns de mult, măcar a ajuns mai adânc decât Bergman. Aşa că oricât de mult mi-ar plăcea mister Ingmar, de data asta votez cu chinezo-taiwanezii şi a lor lebeniţă
Vot: Tsai Ming-liang
P.S. Măi, da în filmul lui Bergman toţi au ochi albaştrii sau sunt eu discromată?
