Filmul asta a fost compus aproape exlusiv din senzatii, povestea in sine fiind aproape inexistenta...la final am simtit nevoia de closure care nu s-a concretizat
i like stories, can you blame me?
M-am lasat purtata de valul imaginilor impresionante si bine puse la punct din prima parte si nu m-am simtit coplesita de vreo "predica" religioasa a regizorului, oricare ar fi fost ea 'cause i didn't see it.
Apropo de iubirea mamei, eu am "vazut-o" atat prin mangaierea copiilor ei cat si din privirea ei. 2 imagini m-au lasat fara grai: cea in care bebelusul somnoros sta cu capul pe umarul mamei - stupefiant de adorabila imaginel!!, si cea in care se vede mana mamei mangaind crestetul fiului ei - pt o clipa am fost chiar invidioasa pe aceasta iubire sincera materna. Am ramas fara grai deoarece regizorul a reusit sa-mi duca simturile in alte dimensiuni cum alti regizori n-au putut face acest lucru. Emotional, m-am implicat cu mare usurinta pe parcursul filmului, poate si pt ca am fost in the right mood.
Cred ca regizorul a prezentat cu succes familia obisnuita a anilor '50 in care tatal munceste pt a-si sustine sotia si cei 3 copii; mama fiind casnica statea cel mai mult cu copiii si mi s-a parut normal ca legatura dintre ei sa fi fost atat de puternica, acest lucru se vede atat din imaginile in care acestia se joaca impreuna cat si din momentele in care copiii cauta refugiu in bratele mamei.
Mi-ar fi placut sa vad exploatata mai mult relatia dintre cei 2 soti care oricum parea rece, iar iubirea lor era canalizata exclusiv asupra copiilor; din moment ce povestea este prezentata din perspectiva fiului cel mare poate este de inteles...nush