[anaemona]

De asemenea, aproape de finalul filmului este prezentata concluzia mamei: “The Only way to be happy is to love. Unless you love, your life will flash by.”.

Am vrut sa vad filmul la cinema, il asteptam si eu la fel ca altii, dar soarta a facut sa nu pot merge cind a aparut si deja in satul meu nu mai ruleaza, nici el nici Melancholia Asa ca m-am hotarit sa-l vad aseara in conditii inferioare marelui ecran, pentru ca oricum nu stiu daca o sa pot sta cu ochii pe toate evenimentele din zona ca sa-l vinez cu alte ocazii. In general n-am asteptari sau dezamagiri de la filme, dar de filmul asta citesc de mai bine de jumate de an, in general numai de bine si as fi vrut sa am o revelatie, asa cum am inteles ca au avut altii. Sa n-o mai lungesc. Filmul nu m-a impresionat. Sint imagini frumoase, muzica frumoasa si cam atit. Scria Liviu de Odiseea, ca acolo era o frumusete cerebrala pe cind filmul lui Malick emotioneaza. Mie mi s-a intimplat exact pe dos. Odiseea m-a emotionat, e-adevarat ca ultima oara am vazut-o acum mai bine de 20 de ani, pe cind filmul lui Malick mi se pare o insiruire de imagini fara substanta. Pentru asta nu pot sa-l iert, pentru ca un artist total e in primul rind sincer si eu nu vad sinceritate in imaginile lui. Mai degraba vad ca el s-a conformat la ceea ce se cere, adica oamenii au nevoie de un anumit fel de emotie si el a fabricat-o. Ca o paranteza, scuze, dar scenele cu dinozaurii mi s-au parut de-a dreptul penibile, dar as fi trecut cu vederea peste orice daca gaseam simburele de la care s-a nascut acest film si din pacate mie nu mi s-a dezvaluit.

Am lasat din ce a scris Liviu ce m-a intrigat cel mai tare. M-a intrigat pina la cer acea concluzie a mamei. O concluzie vine pe baza unor experiente, emotii si mie mi s-a parut extrem de falsa in context. Nimic prezentat anterior nu a pus baza acelei declamatii; as fi vrut sa simt iubirea mamei pentru copii, pentru sot, pentru Dumnezeu? dar nu am simtit nimic, imaginile au fost frumoase, oarecum emotionante luate una cite una fara a reusi sa dea viata unui intreg. Filmul Signs of life al lui Herzog mi se pare mult mai onest si mi se pare a avea cu mult mai multa viata in el decit filmul lui Malick.

Am cunoscut, fata in fata, 2 persoane care ar fi putut sa-mi spuna cuvintele de mai sus si nu le-as fi intrebat nimic altceva, as fi simtit exact substratul lor. Amindoua emanau iubire prin toti porii si amindoua erau femei singure, trecute de 50 de ani. Daca Malick ar fi reusit sa ma faca sa simt macar a zecea parte din ce am simtit in prezenta femeilor astora as fi zis ca filmul e genial.

As vrea sa-mi explice cineva ce baza are concluzia asta a mamei. Nu sint o persoana nihilista si o sa incerc sa-l revad, sper pe marele ecran, am pornit cu inima cit se poate de deschisa in intimpinarea filmului asta, dar, poate e trist pentru mine, nu a reusit sa ma emotioneze.