|
Mai întîi de toate, sînt de părere că acel citat din Biblie cu care începe filmul a fost o alegere neinspirată, pentru că-l împinge în zona mlăştinoasă a dogmatismului aparent de unde, chipurile, i-ar fi imposibil să mai iasă cu faţa curată. Şi atunci e clar, eşti convins că ştii la ce să te aştepţi, mai ales dacă ai şi citit cîte ceva despre film înainte de vizionare. Aveam şi eu destule temeri în acest sens şi mă aşteptam la o liturghie de două ore jumătate, la pilde servite pe atrăgătoare pagini de broşură iehovistă. Spre surprinderea mea, n-am avut nici o clipă senzaţia că Malick încearcă să-i toarne în urechi predici cu forţa. În cel mai rău caz, îl pot „acuza” de o naivitate a discursului. Şi într-adevăr, de la naivitate la religie e doar un pas, pe care Malick nu-l face, pentru că posedă inteligenţa (şi discreţia) necesară pentru a nu interveni la nivel declarativ. Spiritualitatea în The Tree of Life ţine de concepţiile personajelor, Dumnezeul înfăţişat este acela al soţiei naive ori al copilului inocent. Malick ne prezintă Creaţia (teoria evoluţiei, for fuck sake), nu şi Creatorul. Acesta este adus în scenă, în primul și în primul rînd, prin acel voice over naiv al personajelor. Care voice over reprezintă o altă bulină neagră pentru film, din păcate. Pur şi simplu este nelalocul lui, în cazul de faţă şi sfîrşeşte prin a sîcîi precum o muscă în camera în care-ţi faci siesta. Nu are impactul pe care-l avea în The Thin Red Line, de exemplu. Acolo toate acele întrebări erau justificate de atrocităţile războiului, constituind un respiro binevenit între două măceluri. Aici, din păcate, voice overul nu mai susţine povestea, o înlocuieşte de-a dreptul. Şi ajung acum la al treilea neajuns, pentru mine cel puţin, al filmului. Şi ultimul. Lipsa unui discurs narativ coerent. Practic, n-avem un plot care să ancoreze toate acele idei, toată acea frumuseţe care ne dansează atît de elegant în faţa ochilor. Şi, în aceste condiţii, toată această operă de artă (pentru că ESTE o operă de artă, no doubt about it), sublimă din punct de vedere audio-vizual (segmentul „Lacrimosa” mi-a făcut pielea de găină), riscă, la un moment dat, datorită lungimii, dacă nu să plictisească (e un cuvînt prea dur în cazul de faţă), să te sedeze.
Dincolo de aceste cusururi însă, avem de-a face cu un film unic, un film de o monumentalitate neegalată în ultimii 20 de ani, cel puțin, a cărui importanță și impact se lasă încă descoperite în plenitudinea lor.
|