[SMC]

Impertinent


Lipsit de eticheta socio-morală pe care scenaristii Răzvan Rădulescu si Alexandru Baciu au subliniat-o cu atâta fineţe (şi curaj) în filmul lui Radu Muntean, Marţi, dupa Craciun, de puterea răsturnării de ordin narativ şi de minuţiozitatea studiului caracterologic, Principii de viaţa nu găseşte nici măcar inspiraţia de a culmina, într-o ultimă scena, printr-o consecinţa a unei răbufniri violente, necontrolate – altminteri reacţie deloc imprevizibilă, chintesenţa „cathartică” a acestei felii de viaţa.
Emilian Velicanu (interpretat deranjant de frenetic de Vlad Ivanov) este un maniac al controlului cu un extraordinar succes. El se află într-o cursă contracronometru, înainte de a pleca în concediu cu familia şi cu fiul din prima casnicie. Vrea ca toata lumea să se simtă bine in preajma lui, iar treburile pe care le lasa în urma la serviciu să nu-l mai deranjeze. Întârzierile acumulate şi decalajele de-a lungul zilei dinaintea concediului, îl enerveaza cumplit, însa, treptat, eroul nostru va găsi câte o soluţie pentru fiecare problemă, rezolvată de scenariu la un nivel artificial şi expeditiv doar pentru a ne livra, printr-o maximă economie de subtilitate, egoismul şi puterea manipulatoare a unui personaj – e drept, uşor ironizat –, dar scandalos de simpatizat. De pildă, într-un mod uluitor de rapid, şi de necredibil, Velicanu reuşeşte să convingă o clientă vadit nemultumită de produsul pe care îl comandase, neoferindu-i nicio garanţie, că din acel moment produsul va lua forma cerută de ea, deşi asta i se insinuează. Chiar şi in dialogurile pe care le are cu muncitorii ce lucrează la noua sa casă, cu fosta şi cu actuala soţie, cu fiul sfidător, arogant şi rebel ( jucat impecabil de tânarul Gabriel Huian), Velicanu este un personaj atât de nefinisat, ridicol de îngrosat, incât chiar şi când se înseala pare a avea dreptate. Pâna şi bănuiala sa, cum că celalalt fiu mai mic nu este atât de bolnav precum pare, îi va fi confirmată de medic.
Regia aplicată de Constantin Popescu, în slujba şi administrarea „peliculei econome”, este la fel de partinitoare ca scenariul – pe care îl întelege perfect: cadrele sunt suficient de largi pentru a evidenţia exacerbat limbajul corporal al lui Velicanu şi suficient de lungi, pentru ca ultima replică, rostită de multe ori într-un plan apropiat, să-i apartină aproape întodeauna.
Pentru regizorul filmului Portretul luptatorului la tinereţe (amplă – i-am zis – cvasi-ficţiune, datorită unei mari deschideri spre imagine, generatoare de suspans vizual, şi unui important twist epic), cât şi pentru tandemul Rădulescu-Baciu (scenarişti extrem de meticuloşi în studierea diferitelor stări prin care trec personajele lor), Principii de viaţa se relevă, în mod special prin prisma ultimei scene (care ar fi trebuit lesne tăiata la montaj, în masura în care conţine un personaj în plus), ca un proiect şi un film impertinent, dacă nu scandalos, unde bărbatul care a folosit cureaua pare sa aibă dreptate chiar şi după ce necugetatul act se va fi sfârsit.